Într-un amfiteatru plin de studenți, asistam alături de un prieten la primul curs universitar, ca proaspeți admiși la Facultatea de Geologie din București. În fața noastră, la tablă, era un om plin de energie, pe care-l percepeam ca fiind destul de în vîrstă (deși realizez că atunci avea exact vîrsta noastră de azi) și care umplea tabla cu denumiri latinești, descrieri și scheme cu ordine, familii, genuri și specii de organisme dispărute în urmă cu sute de milioane de ani. După două ore de curs ne simțeam copleșiți și cam idioți. De îndată ce s-a terminat, ne-am năpustit peste drum, la terasa „Dunărea“, să ne mai înecăm neliniștea în berea proastă care se găsea pe atunci. Ne trecea prin minte amîndurora că ne greșiserăm calea. Era prea mult, prea greu, prea neobișnuit pentru noi.

Pe parcursul anului, am început să ne dăm seama însă că omul acela era, de fapt, un savant, primul și poate cel mai mare pe care l-am întîlnit vreodată. Căci așa arată un savant: uneori sever, pretențios, plin de rigoare și nemulțumit că nu prea are cui împărtăși pe măsură din abundența științei sale; alteori îngăduitor, plin de răbdare și umor la adresa ignoranței învățăceilor. Și nu de puține ori, colosalele prostii pe care eram capabili să le debităm păreau să-l înduioșeze, dincolo de ironia necruțătoare pe care o afișa. Căci, în afara spiritului său riguros științific, profesorul nostru de paleontologie, Theodor Neagu, iradia o umanitate ieșită din comun. Felul în care ne privea deopotrivă pe cei mai deștepți sau mai proști dintre noi, pe cei mai conștiincioși sau mai delăsători, pe cei mai serioși sau mai șmecheri, denota o înțelegere și o conștiință superioare și rare. Nu cred că au existat studenți care să nu-l placă în cele din urmă, tot așa cum nu cred că el a fost vreodată indiferent față de vreunul dintre ei.

Specialiștii îi cunosc contribuția pe plan mondial, mai ales în domeniul micropaleontologiei. Pe scurt spus, Theodor Neagu a descoperit și a descris sute de specii și zeci de genuri de paleo-viețuitoare microscopice (moluște, brahiopode și foraminifere). La foraminifere a descoperit chiar și o nouă familie. A înființat o colecție de micropaleontologie excepțională, distrusă de mineri în zilele de 13-15 iunie 1990 și reconstituită cu mari eforturi. Probabil că mulți se pot întreba la ce folosește această știință. Lă­sînd deoparte ideea unei cunoașteri generale a lumii, a Pămîntului pe care trăim și a istoriei lui, studierea microfosilelor are, printre altele, aplicații directe în descoperirea zăcămintelor de petrol sau de cărbuni. Orice companie petrolieră serioasă are în componență și specialiști în micropaleontologie.

În aprilie 1993, în primul articol pe care l-am publicat în Dilema, am scris despre profesorul Neagu, despre laboratorul său și despre celebra sa colecție, care de atunci a continuat să se dezvolte. Îl comparam cu faimoșii și simpaticii savanți din cărțile lui Jules Verne. Scriam că asemeni lor, în călătoriile de studiu pe care le făcea cu studenții prin țară, profesorul Neagu îi fascina cu nesfîrșitele sale cunoștințe despre animalele și plantele care au trăit sau trăiesc încă pe Pămînt. Pornind de la niște minuscule fosile observate pe cîte o piatră, el putea uneori să reconstituie o întreagă istorie geologică a locului, descriind o imagine aproape palpabilă a peisajului local din urmă cu sute de milioane de ani. Aminteam în acel text și că un paleontolog american care a descoperit un nou gen l-a botezat, în onoarea profesorului român, cu numele Neaguides, dovadă că prestigiul său depășise Cortina de Fier. De altfel, și în România numele său se înscrie în linia unor celebri înaintași, ca Grigore Cobălcescu, Grigoriu Ștefănescu, Sabba Ștefănescu, Ion Simionescu sau Miltiade Filipescu.

Iată că, după aproape un sfert de secol, scriu din nou despre profesorul Neagu, cu ocazia tristă a dispariției sale. Marele public nu l-a cunoscut. Poate că nici nu era potrivit să-l cunoască, mai ales într-o epocă în care notorietatea nu are legătură cu valoarea și în care adevărurile științifice sînt puse în umbră de convenabilele adevăruri subiective (care de multe ori sînt chiar minciuni). Profesorul Nea­gu nu mai e, dar vreau să cred că printre noi încă mai există și vor mai exista asemenea oameni de știință, pe cît de discreți, pe atît de valoroși.