În studenție, aproape de momentul 1989, am avut, la „secundar“, cum se zicea pe atunci (am studiat Engleză-Română!), un profesor de Fonetică și, ulterior, de Morfologie (ambele ale limbii române, se înțelege!), provenit din promoțiile mai vechi (ce fuseseră prinse așadar, măcar social, dacă nu și politic, de malaxorul bolșevic al anilor ’50!), foarte bizar. Ca să simplific lucrurile, voi spune doar că era complet atipic în raport cu universitarii vremii, mai ales cei filologi – dominanți, impozanți, egocentrici. Omul nostru, Igor Ipsilanti pe numele lui, deși profesor plin (avusese șansa unui concurs de împrejurări favorabil prin anii ’70, întrucît, se știe, promovările academice au devenit mai tîrziu, în România, prohibite!) și ca atare gigantic, pe scara ierarhică profesională, față de cei mai mulți dintre colegii săi, se prelingea pe lîngă ziduri, temîndu se parcă să nu deranjeze pe cineva. Vorbea încet, fără personalitate și fără convingere, părînd gata să renunțe la orice demonstrație științifică ori la orice dialog simplu și să accepte ideea că el, Ipsilanti, ar fi comunicat – la curs și în viața de zi cu zi! – numai idioțenii, în cazul în care, desigur, cineva ar fi îndrăznit să-l interpeleze cu o astfel de ipoteză. Ce mai, îl bătea vîntul din toate direcțiile, te întrebai chiar, observîndu-l, dacă nu participa la cine știe ce experiment secret de obținere a invizibilității indivizilor. Noi, studenții, trăiam un paradox în relația cu materiile sale. Începuserăm să-l percepem pe asistent (un personaj, e drept, trecut, la rîndu-i, de prima tinerețe, dar blocat, în sistemul absurd deja menționat, pe prima treaptă didactică universitară) ca fiind adevăratul titular al cursului (cu toate că preda, bineînțeles, strict orele de seminar). Acesta din urmă ne-a și stabilit, de altfel, la sfîrșit, notele. El a luat mereu deciziile principale referitoare la bibliografie, a fixat condițiile examenului și și-a manifestat autoritatea profesorală atunci cînd a fost necesar. Ipsilanti s-a limitat, neutru, la cîteva mormăieli neinteligibile în amfiteatru, în rest excelînd doar la acțiunea inimitabilă a topirii instantanee în neant.

L-am abordat, la un moment dat, eu însumi cu o nedumerire legată de niște desinențe de plural. Găsisem, în lingvistică, trei teorii contradictorii și, la finalul unei prelegeri, m-am dus la profesor pentru a-l întreba care i se părea mai adecvată. M-a privit temător și, după vreo trei secunde de meditație, mi-a răspuns șoptit: „Este bine și așa, și așa, și așa!“ „Adică toate sînt în regulă?“, am revenit mirat, uitîndu-mă atent la fișele pe care le adusesem cu mine. Surpriză! Vorbeam deja la pereți, întrucît Igor, complet pe nesimțite, dispăruse. Intrînd în corpul profesoral peste puțină vreme, mai precis, după 1990, am cerut colegilor vîrstnici informații suplimentare despre Ipsilanti (pensionat între timp) al cărui stil – cum să zic? – „existențial“ mă intrigase pe parcursul anilor de studii. Am aflat un detaliu ce ar fi putut sta la originea comportamentului său straniu. În perioada interbelică, s-a înscris în Tineretul Național Liberal, anul 1947 prinzîndu-l printre fruntașii organizației. S-a speriat atît de tare de ce a urmat, de ce pățeau, în jurul lui, exponenții vechii orînduiri, încît ajunsese gata de orice trădare și de orice compromis pentru a evita pușcăria comunistă. Întîmplarea miraculoasă a făcut ca, de-a lungul anilor de socialism, nimeni să nu-l întrebe de sănătate. Culmea, a fost reținut și la Universitate, fără să atragă atenția, în mod negativ, autorităților. Cum fusese posibil? Unii bănuiau că serviciile de cadre ale bolșevicilor nu erau atît de infailibile pe cît se pretindeau, alții că, din motive inexplicabile, securiștii îi pierduseră urma, iar cei imaginativi considerau că pe lingvist îl salvase prenumele, Igor, în profundă consonanță cu vremurile revoluționare. Vorba lui Ipsilanti însuși, putea fi și așa, și așa, și așa! Cert rămîne detaliul că, traumatizat de interminabila așteptare de a fi chemat la interogatoriu, profesorul dezvoltase o veritabilă artă a „neasumării“, o dexteritate a „anodinului“, o competență a „relativului“. O stăpînire a mecanismelor invizibilității și, totodată, o ușurință a strecurării prin istorie și prin lume. Lista virtuților dobîndite astfel poate, neîndoios, continua semnificativ.

Igor nu avea păreri, totul funcționa, pentru el, în paradigma posibilităților infinite. A-i cere o opinie personală însemna a aluneca iute într-un labirint al ipotezelor fără final. Prin anii ’90, l-am mai zărit o dată, bătrîn, pe stradă. Oprise o mașină cu număr diferit de județ în dreptul lui. Șoferul l-a întrebat în ce direcție se găsea un anumit spital. Ipsilanti a răspuns tremurător: „Se poate merge și la dreapta, și la stînga, și în sus, și în jos.“ Apoi, cît conducătorul auto a privit nedumerit spre pasagerul din dreapta, profesorul s-a evaporat. Definitiv. Pentru mine cel puțin. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.