Din cînd în cînd, un om politic se interesează de arheologie. Nu știu dacă e reacția firească, dar ți se strînge inima: oare ce năzdrăvănie urmează să se întîmple? Ne „suprimă“? Ne recomandă să facem descoperirea cutare? Ne pune să purtăm ghirlande de flori? Au existat și derapaje majore – am mai scris aici despre arheologia nazistă. Dar azi, două exemple bizare, adică pozitive.

Am citit în primăvară un anunț de angajare pentru un animateur (un fel de diriginte cool) care să se ocupe de o gașcă de adolescenți în timpul unui șantier arheologic. Asta înseamnă că stai o vară la Bibracte, pe urmele lui Cezar, cu trei responsabilități. Prima este ca tot ce ai primit pe inventar să fie predat la sfîrșit părinților în stare bună (în cel mai rău caz, îndrăgostit). A doua este supraviețuirea grupului în condițiile în care socializarea se face pe viu, și nu prin rețele de socializare. A treia, floare la ureche prin comparație, este ca puștimea să prindă drag de arheologie. Casă, masă și 55 de euro brut pe zi.

Ideea șantierului pentru adolescenți face parte dintre programele pentru public desfășurate la Bibracte din 1984. Atunci, Mitterrand a declarat Bibracte sit de interes național, construind acolo, cîțiva ani mai tîrziu, și un centru de cercetare arheologică. Un șantier-școală pentru adolescenți face din ei aliații arheologiei în viitor, adică adulți care nu iau acasă de pe situri un fragmențel de frescă și care direcționează 2% din impozitul pe venit spre situri și muzee. Adulți care-și învață copiii nu numai despre speculațiile cu futures, dar și un pic de istorie. Culmea e că un asemenea șantier aduce organizatorilor și niște bani care pot merge spre restaurare sau conservare sau o mie de alte lucruri. Din păcate, să organizezi un șantier pentru copii e, practic, imposibil. Pentru ei rămîn vizitele făcute cu școala, dacă sînt bine gîndite. Am povestit multor grupuri de clasa întîi sau a doua despre arheologie, ultima oară cînd săpam la Gordion, lîngă Ankara. Mi-ar fi plăcut mai mult dacă n‑ar fi fost ținuți în poziție de drepți lîngă marginea secțiunii, dar învățătoarele erau destul de stresate, cum aș fi fost și eu în locul lor. Presupun că școlarilor li se părea straniu ca un om mare să facă a-tîtea greșeli în frumoasa limbă turcă, dar n-am avut parte nici de fluierături, nici – lucrul de care mă temeam cel mai tare – de sarcasmul lor. E drept că am dat liber la trecerea unora din obiectele descoperite din mînă în mînă, și în plus cei mici nu cunoșteau emoticonul pentru ghiaur.

Ca să revin, președintele francez căruia i se datorează atîtea programe arheologice la Bibracte n-o fi fost complet nepăsător că își construiește un bun nume cultural în felul acesta, și poate nici complet nevinovat de oarecare supralicitare patriotică (benignă totuși) a sitului. Dar una peste alta, incomparabil mai important e acest Centre archéologique européen pe care l-a făcut la Bibracte, și chiar, pe lîngă săpăturile serioase, șantierele-școală de acolo.

Dar interesul politic contează și cînd nu se traduce imediat în fonduri, materiale sau avize. Am văzut de curînd o scrisoare trimisă de un senator american unui arheolog. Scrisoarea fusese primită de colega noastră la întoarcerea în țară din Bulgaria și România, unde făcuse cercetare istorică și arheologică în cadrul unei (prestigioase) burse Fulbright. Scrisoarea o felicita scurt și la obiect pentru această bursă. Se înțelege, senatorul nu se înrudea, nu se cunoștea, nu nimic cu doctoranda. Singura lor legătură era că cea din urmă era din statul american care îl trimisese pe cel dintîi în Senat. Încheierea era cam așa: „Vă doresc multe alte succese și sper să continuați să ne reprezentați țara cu cinste“. Apoi semnătura în cerneală. Acum, eu, românaș deștept, am pufnit citind toată chestia asta, pentru că, firește, am fost educat să văd în așa ceva o șmecherie propagandistică. Imagine, capital politic; cunoaștem! Mai tîrziu, cînd deșteptăciunea a mai cedat, am simțit o oarecare neliniște. Oare nu cumva aici e și un interes real pentru tinerele elite ale statului federal în cauză? N‑o fi în spatele acestei scrisori și dorința de a interacționa și cu alți oameni decît cei care îți pot fi de imediat folos politic? Dacă da (și – da!), ar trebui să simt (și simt!) o adîncă melancolie. Pe mine de ce nu m-aștepta, cînd m-am întors de la Oxford, o scrisoare de la un senator de București? Nu ceream mult, doar să mă întrebe dacă, prin absurd, e greu să-mi echivalez referatele la doctorat și, eventual, să-și exprime speranța că am reușit să mă întorc cu toate medicamentele cerute de familie și amici. Recunosc însă că, în compensație, primesc mereu felicitări de Crăciun și de Paști, cu poza cîte unui politician, care toate zic același lucru: cu ocazia sfintelor sărbători, m-am gîndit să-ți mai arăt o dată fața mea și îți doresc să poți plăti și felicitarea pe care ți-o voi trimite la anul. Ghiauri!

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.