Televizorul trebuie să fie cît mai „smart“ și mai de ultimă generație. Vechea figură de stil cu „fereastra deschisă spre lume“ e tocită și ridicolă azi. Televizorul „deștept“ e un element fără de care realitatea nu mai există. Comparația dintre cele două trebuie să dea o egalitate perfectă. Televizorul este realitate. Și invers. La fel ca telefonul „deștept“. El e realitatea. Iar realitatea nu mai poate exista fără el. Pentru că doar el o confirmă, o validează. La fel ca laptop-ul cît mai subțire, ușor și ultradeștept. Cu cît mai „deștept“, cu atît mai „real“. Atenție! Nu mai „fidel“. „Fidelitatea“ cu care e „reprodusă“ realitatea a murit de multă vreme. Realitatea nu mai e reprodusă. E multiplicată. Reproducerea are un mare și fatal inconvenient. Se vede că e „făcătură“. Orice se vede că e „făcut“ pierde imediat meciul cu noua idee de „valoare“. Pentru că valoarea de azi e realitatea însăși. Iar ghilimelele, fie pentru „realitate“, fie pentru „valoare“, nu mai spun absolut nimic. Sînt inutile. Realitatea e ce se vede în televizor, în telefon, în ecranul computerului.

Așa trebuie să fie și filmele, spectacolele, cărțile, tot ceea ce apreciem că e „de calitate“. Totul trebuie să fie „perfect real“. Nu „cît mai aproape de realitate“. Deja, în cazul ăsta, doza de imperfecțiune e gigantică. A semăna cu realitatea nu mai e o valoare. E defectul catastrofal al unui lucru vechi, depășit, inutil. După cum nici măcar realitatea însăși nu mai e suficientă. Trebuie să vezi direct în inima realității, pentru a fi o ființă autentică, din ziua de azi. Realitatea nu mai poate fi ea însăși fără hiperrealitate. Și, din moment ce vedem totul foarte clar, adică perfect, avem și senzația că înțelegem totul foarte clar. Adică perfect. Înțelegerea nu mai e rezultatul unui proces. E de la sine. Ceva instantaneu. Ca vederea. Ca auzul. Ca mirosul. Înțelegerea nu mai e un efort. Pentru că efortul era ceva caracteristic ființelor rudimentare. Înțelegerea e accesul cît mai rapid, la cît mai multe terminale, de cît mai mare calitate. E o chestiune de viteză. Cu cît ai un echipament mai performant de multiplicare a realității, cu atît participi și înțelegi mai mult din realitatea în care trăiești.

Nici măcar istoria nu mai e un proces de înțelegere. Pentru că avem senzația că, dacă putem vedea prezentul atît de clar, adică perfect, putem vedea și în trecut, cu aceeași claritate. Bunăoară, un discurs înflăcărat – un discurs alcătuit din cuvinte înlănțuite într un anume fel, așa încît să creeze imagini, senzații, stări – e ceva tipic pentru negura trecutului. E ceva caracteristic pentru etapele primitive ale dezvoltării, cînd nu puteai să arăți realitatea, ci trebuia să o „zugrăvești“ într-un discurs. Iar preocuparea pentru a alcătui un discurs din cuvinte „frumoase“, azi, e aidoma apucăturilor ființelor umane din trecutul foarte îndepărtat. Ființele alea care desenau pe pereții peșterilor ceea ce vedeau în jurul lor. La ora asta, doar bătrînii, adică cei care își permit luxul de a avea timp, mai vorbesc „frumos“. E haios, ce-i drept, dar complet inutil. Adevărata provocare contemporană e să vorbești cît mai concret. Să utilizezi un repertoriu de cuvinte care nu încearcă să reproducă realitatea, ci o multiplică. Și fac asta cît mai performant. Pentru că e o tîmpenie să ai cuvinte cu mai multe semnificații. Alterează mesajul și calitatea multiplicării. Creează o imagine neclară. Astea sînt, în cel mai bun caz, filtre „vintage“. Altminteri, complet demodate și ridicole. Exact ca efectele alea de pagină, romb, inimă, steluțe, de la schimbările de cadre pe care le făceau strămoșii din primele zile ale istoriei televiziunii.

În situația asta, e cît se poate de clar că politica e altă chestie inutilă. S-a dovedit din plin în istoria pe care o vedem acum atît de limpede. Politica e o sforărie ieftină, primitivă, pe care o făceau unii, demult. Adică o chestie de vorbe. Complet ridicol! Deci unii care ascultă cu gurile căscate discursul înflorat al unuia. Genul ăla de discurs care seamănă cu mai recentele treninguri de fîș. Ce tembelism... Cică să te inspire, să te entuziasmeze și să-l votezi. Parc-ar fi într-un film alb-negru. Azi știm cu toții că viața reală, politica reală, tot ce se întîmplă pe lume înseamnă acces la resurse. Deci e simplu. Nu e de pierdut vremea cu floricele discursive de acum un secol. La ce bun? Știm că realitatea e dură. Știm că ficțiunea e depășită oricînd de puterea realității. Știm că trebuie să fii puternic sau să faci parte dintr-un grup puternic pentru a supraviețui. După cum știm și că, deși avem terminale super-performante, tot legea junglei ne guvernează viețile.

Păi, dacă golănia, cruzimea, lipsa de scrupule, ura orbitoare și setea de răzbunare pe orice, dacă toate astea fac parte din ființa umană reală, de ce s-o ascundem? De ce să-ncercăm s-o fascinăm sau s-o adormim cu discursuri – așa-zis – frumoase? De ce s-o anesteziem cu idealuri? Nu e asta o cruntă manipulare? Ba da! Dar discursul contemporan, hiperconcret, și dezlănțuirea „umanului“ nu sînt tot manipulări? „Ba da, dar măcar știm cu cine avem de-a face! Ne manipulează unul de-al nostru, pe limba noastră, spunînd cu glas tare tot ce n-aveam noi curaj să spunem nici măcar în șoaptă...“, zic unii dintre noi. „Avem acces egal la realitate? Păi, atunci, să nu ne mai explice nimeni ce e bine și ce e rău. Că asta putem vedea și singuri. Important e să ne apărăm, cu orice preț, capacitatea de a cumpăra terminale cît mai performante! Pentru că ăsta e progresul. Restul nu mai contează! E vorbărie. E discurs gol. Sînt cuvinte care par frumoase pentru unii, dar care nu țin loc nici de foame, nici de telefon, nici de televizor!“