Croiala academică a instrucţiei şi a metodei sale l-ar fi predispus, în condiţii normale, la suspensia biografiei. S-ar fi putut rezuma la catedră şi cărţi. Conjunctura istorică şi complicate umori personale au decis însă o cu totul altă traiectorie existenţială. Petru a trăit intens, risipit, umbros, alternînd gheaţa septentrională cu patima valahă, inundaţia cu incendiul, impasibilitatea cu abisul tulbure. Dincolo de aparenţe convenţionale, fermentau chipuri divergente şi, pe anumite porţiuni, inavuabile. Omul era patetic, hiperinteresant, nesistematizabil. Dar tocmai policromia lui lăuntrică şi regimul de umilinţe la care a fost adesea supus (din mîrşăvie uneori, dar, alteori, din pură imbecilitate) i-au adăugat, de la o vreme, un nimb de nobleţe resemnată, de amărăciune distinsă. A pătimit şi a trecut prin atîtea împătimiri, îmcît a fost scutit de scleroza livrescului, curentă la naturile savante de anvergura lui.

Ca orice ins copleşit de talente, Petru era un histrion. Fără ostentaţie, fără abuz de regie, el deţinea, în chip suveran, arta efectului spectaculos. Expunerile lui didactice, lecturile cu voce tare din textul grecesc al Evangheliei, din Shakespeare sau Dante, din poemele proprii sau din Eminescu etalau un simţ al măsurii şi un firesc al rostirii incomparabile. Combinaţia de lirism şi rigoare, de pedanterie filologică şi emotivitatea extremă, aceasta era reţeta lui Petru. O reţetă care însă nu sucomba niciodată în repetitivitate şi previzibil.

Petru Creţia nu era ateu, dar nu era nici credincios în varianta curentă. Paginile lui despre credinţă din Eseuri morale sînt de o sobră prudenţă, chiar dacă îndeamnă la frecventarea textelor sacre şi a tainei lor. Tonul e mai curînd acela al unui înţelept grec. Lipsa emfazei, respectul pentru libertatea interioară, demnitatea posturii sînt coordonatele unei religiozităţi în care nu încape nimic bigot, nimic autoritar sau exclusivist. Drama cotidiană este contemplată cu un calm clasic: „Omul este o fiinţă complicată şi ambiguă, dar nu indescifrabilă. Destul de chinuită şi vulnerabilă, dar nu damnată. Iar sufletul său este în stare să compenseze urîţeniile şi josniciile naturii sale cu neverosimile biruinţe şi elevaţii“. În intervalul dintre chin şi elevaţie, Petru se mişca hiper-competent, ca un adevărat specialist. Parcursese toate semitonurile melancoliei şi ale nopţii. Şi ştia – cum altfel? – numele latineşti ale acestor semitonuri. Norii, p.128: „Îndelungată fie sărbătoarea nopţii, încet, cît mai încet se scurgă, după lege, sfintele ei părţi, cu noi în sînul ei: crepusculum, fax, concubium, nox intempesta, gallicinium, conticinium, aurora. Amen“.

(apărut în Dilema, nr. 20, 28 mai 2004)