S-a tradus la Polirom, acum cîțiva ani, romanul cu succes internaţional The Other Boleyn Girl / Surorile Boleyn, al scriitoarei britanice (născute în Kenya), Philippa Gregory. Deşi iese puţin – în conformitate cu legile ficţiunii – din documentaţia strict istorică, povestea încearcă să sondeze fondurile obscure ce stau uneori (ca să nu spunem adesea) la baza marilor decizii colective. Segmentul cronologic investigat de autoare se focalizează pe episodul celei de-a doua căsătorii a lui Henric al VIII-lea. Tînăr încă, monarhul este prizonier într-un mariaj politic cu Caterina de Aragon (văduva fratelui său, Arthur, şi fiică a regelui Spaniei, Ferdinand). Aceasta a născut-o deja pe Mary I, dar eşuează constant în încercarea de a avea şi un băiat. Prin urmare, Henric devine interesat de surorile Boleyn, Mary şi Anne, ca posibile amante purtătoare de moştenitori masculini. Întreaga poveste e narată, subiectiv, din perspectiva lui Mary care ajunge, deşi căsătorită, iubita monarhului. Ea îi va naşte lui Henric doi copii (un băiat şi o fată – Henric şi, respectiv, Catherine). Regele nu-i recunoaşte însă, întrucît Anne, sora malefică (cealaltă Boleyn!), intervine, seducîndu-l subit.

Aici se află miza hermeneutică a romanului şi, aş îndrăzni să merg chiar mai departe, subtilitatea întîmplărilor istorice propriu-zise. Uneltirile aprigei femei (Anne Boleyn) duc la anularea căsătoriei dintre Henric şi Caterina de Aragon (Vaticanul a interpretat însă actul drept „divorţ“), permiţîndu-i, ceva mai tîrziu, urcarea pe tronul britanic, în postură de soţie legitimă a monarhului (momentul a fost crucial pentru Europa: Papa – care emisese o bulă specială şi la mariajul anterior, al Caterinei, cumnată, să nu uităm, a lui Henric – refuză să accepte o nouă derogare de la reguli; ca atare, Henric se proclamă „Întîiul Stătător al Bisericii Engleze“ / „The Supreme Head of the Church of England“, fiind excomunicat, în 1533; ca răspuns, Parlamentul britanic votează Actul de Supremaţie şi Actul de Succesiune, prin intermediul cărora regelui i se conferă, unilateral, autoritatea supremă asupra Bisericii din Albion şi capacitatea de a anula dreptul succesiunii la tron al unui copil dintr-o căsătorie anterioară; a fost aici, fără îndoială, debutul anglicanismului şi al luptei feroce pentru putere în monarhia engleză, totul legîndu-se de manipulările şi sugestiile răutăcioase ale Annei Boleyn). Tensiunea psihologic-morală – din spatele evenimentului istoric – se simte intens chiar şi în arhivele seci şi lipsite de comentarii.

Se pune întrebarea legitimă: cum ar fi arătat lumea de azi fără uneltirile Annei Boleyn sau, mai exact, fără slăbiciunea temporară a lui Henric pentru frumuseţea ei (şi aceasta, discutabilă, în interpretările mai multor istorici)? (Foarte curînd după căsătorie, monarhul iese din mreaja farmecelor Annei, realizînd natura sa malefică. Noua regină îl îndepărtase de Mary, pe care a marginalizat-o brutal, în ciuda faptului că îi era soră şi, în plus, îi dăruise lui Henric doi copii. Ca atare, regele, dezgustat, o va executa pe Anne Boleyn, alături de fratele ei, George, existînd bănuiala că între cei doi ar fi apărut o legătură incestuoasă, la presiunile reginei speriate că nu va avea niciodată un băiat de la Henric!) Să -luăm, pe rînd, „efectele“ acestui scurt mariaj. Deşi pentru puţin timp soţie a regelui, Anne o naşte pe Elisabeta (cea care, după concurenţa feroce cu sora sa, Mary I, va deveni celebră cu numele de Elisabeta I şi va schimba faţa politică a Europei). Deşi Henric se supune toată viaţa ritului catolic (unii îl bănuiesc totuşi că s-ar fi convertit la protestantism pe patul morţii), crezînd că separarea sa de Vatican a fost doar un gest formal, pur administrativ, Biserica Anglicană (iniţiată de actul secesionist, indus de Anne Boleyn) se va dezvolta autonom, construindu-şi propria dogmă. Peste puţine decenii însă de la moartea lui Henric, această dogmă va fi extrem de intolerantă cu un nou curent protestant, cu norme morale teribil de severe, numit puritanism. În epoca iacobită, puritanii englezi, nemaisuportînd oprimarea anglicană, vor pleca în Olanda (ceva mai îngăduitoare, încă de atunci, cu „varietatea“), iar ulterior, vor emigra în nou descoperita Americă – pe care o văd drept „pămîntul făgăduinţei“, iar pe ei înşişi, „poporul ales“.

Nu m-aş hazarda să numesc aceste „efecte“ – pe termen lung – nici „bune“, nici „rele“. Ele sînt numai istorie, istoria putînd fi greu catalogată, în dimensiunea lungă ori scurtă, ca fiind strict „bună“ sau strict „rea“. O întreagă istorie – să spunem aşa: cu bunele şi cu relele ei – izvorîtă din slăbiciunea aparent benignă a unui monarh, slăbiciune ce combină psihologicul cu emoţionalul şi sexualul. Înainte de a fi decapitată, Anne Boleyn şi-a văzut visele de mărire năruite, iar lumea la care visase, spulberată ca un fum. De unde putea să ştie că fetiţa, Elisabeta, pe care o lăsa în urmă (culmea, chiar în grija surorii Mary – prigonită de ea cu un entuziasm bolnav), avea să schimbe caracterul colonial al Europei într-o manieră neimaginată de orgolioasa sa mamă? Îl părăsea pe Henric într-o nouă religie (nedorită de monarh), sumbru şi descumpănit. Cum să bănuiască, fie şi la nivel superficial, că acest mic „detaliu“ va modifica istoria planetară, ducînd la naşterea unei mari naţiuni (cea americană), într-o lume complet nouă? Anne Boleyn făcuse o mulţime de răutăţi în scurta ei viaţă, fără a înţelege că, într-un mod cu adevărat straniu, indirect şi, de ce să nu recunoaştem, uşor pervers, acestea vor fi punţi istorice (şi) către nişte finalităţi benefice. În amănuntele bizare zac frecvent embrionii revoluţiilor existențiale ale umanităţii. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa-cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.