În societatea românească, între atîtea alte paradoxuri, există şi o contradicţie între convingerea că nimeni nu mai dă importanţă folosirii limbii standard, care ar fi sistematic neglijată şi dispreţuită – şi sensibilitatea extremă manifestată în spaţiul public pentru modul de exprimare al celorlalţi. Din interior, vedem în primul rînd haosul şi încălcarea normelor. Dacă am face însă exerciţiul unei priviri din exterior, probabil că am vedea mai bine intensitatea reacţiilor, faptul că în evaluarea unei persoane modul în care vorbeşte sau scrie contează foarte mult. Iar definitorii pentru o cultură sînt pînă la urmă imaginile şi valorile sale. Nu are atîta importanţă existenţa erorilor, pînă la urmă nici măcar frecvenţa lor: să nu uităm că diversitatea socială şi culturală e o realitate, iar unanimitatea – doar o utopie periculoasă. E în natura unei limbi de cultură – construcţie socială, limitare a variaţiei inerente din comunicarea reală – să fie o abilitate dobîndită, care aduce prestigiu şi care nu va fi vorbită niciodată de absolut toată lumea la fel de bine. Or, modul în care lumea reacţionează faţă de abateri de la normele limbii standard arată că prestigiul chiar există. E lungă (şi se lungeşte mereu) lista politicienilor ironizaţi pentru greşeli de exprimare, după cum e o experienţă curentă ca în spaţiul internetului neglijenţele sau erorile de scriere dintr-o intervenţie să fie rapid sancţionate de alţi comentatori. Evident, există persoane care declară că important nu este cum vorbesc, ci ce spun, sau inşi care nu văd greşelile pentru că ei înşişi nu stăpînesc normele. Şi există destule persoane care au succes financiar sau social, în ciuda modului cum vorbesc. E desigur supărător că accesul la funcţii importante nu este asociat cu abilităţile de exprimare şi cu un nivel cultural onorabil, dar asta e o altă problemă; puterea şi prestigiul pot rămîne lucruri diferite. Ceea ce contează e partea activă a opiniei publice, pentru care, orice s-ar spune, prestigiul continuă să existe. Cei care deţin averea sau puterea fără prestigiu nu sînt de invidiat, pe termen lung.

Ar fi de aşteptat, de altfel, ca prestigiul să se asocieze cu un anume orgoliu al profesioniştilor educaţiei lingvistice şi comunicative. E ciudat că profesorii de română tind mai curînd să deplîngă o reală sau presupusă indiferenţă a societăţii, în loc să sublinieze importanţa, validată public, a meseriei lor. În şcoala românească nu se vorbeşte suficient de faptul că a avea abilităţi de comunicare în româna standard nu e o datorie patriotică, ci un avantaj social. „Vă gîndiţi cumva să ajungeţi politicieni? Dacă nu stăpîniţi româna standard s-ar putea să deveniţi ţinta tuturor ironiilor“ – ar putea să le spună de pe acum profesorul elevilor săi.

Pe de altă parte, dincolo de a ne indigna faţă de efecte, ar merita să schimbăm cîte ceva în cauzele mai generale. Premisele sînt simple: stăpînirea variantei de cultură a unei limbi naţionale – limba literară, normată, standardizată – nu se obţine automat, de la sine, ci prin efort instituţional (în şcoală) şi prin efort personal (prin lecturi, conştientizare a regulilor, imitare a unor modele). Iar capacităţile de exprimare şi de comunicare (nu doar în registrul standard) pot fi bazate pe calităţi native, dar sînt dezvoltate tot prin căile de mai sus (prin şcoală şi prin bune lecturi). Or, şcoala noastră încă nu este foarte eficientă în a forma abilităţile de folosire a limbii standard şi de comunicare. Cu siguranţă nu le-a format, ani la rîndul, prin comentariile oferite spre învăţare pe de rost, care au creat un soi de plagiat în masă şi o iluzie comodă. Nu le-a format şi nu le formează nici atunci cînd le lasă doar în grija orelor de limba română. Dacă normele de exprimare şi de redactare nu sînt aplicate în şcoală la toate materiile, dacă pentru unele discipline sau unii profesori contează doar conţinutul, şcoala transmite mesaje contradictorii. Unii profesori nu corectează greşeli de exprimare pentru că nu le dau importanţă, alţii pentru că nu sînt siguri de normă, pentru că în propria lor formare aceasta nu a contat prea mult. Iar dacă învăţământul de bază nu formează anumite deprinderi, mai târziu lucrurile stau chiar mai rău: în învăţămîntul superior din unele domenii nu pare să se acorde prea mult timp argumentării şi redactării.

Nu sînt multe şanse de a creşte prin şcoală abilităţile de exprimare şi pentru că aşa numita cultivare a limbii e limitată şi adesea rămasă în urmă faţă de dinamica limbii: sînt vînate cu îndîrjire cacofoniile şi pleonasmele, sînt corectate greşelile de altădată, dar nu neapărat şi cele actuale. Într-o lume a informaţiei fragmentare şi dispersate, prea puţine exerciţii dezvoltă capacitatea de a conecta enunţuri, de a asigura continuitatea textului. Noile programe au destule teme de comunicare corectă şi eficientă, dar nu se ştie cîţi profesori le vor aplica cu adevărat, în lipsa unor foarte bune cursuri de formare. Modul de exprimare contează mult în societatea românească, dar nu într-atît încît chiar să ne conducă de la rîs şi indignare la proiecte pe termen lung. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).