Se zice despre copii că au darul de a întoarce dintr-odată, cu două trei cuvinte, sensul unor lucruri pe care le credeam binecunoscute. Uneori chiar și simpla răsucire a unei forme verbale face să iasă la iveală o lume cu totul imprevizibilă. „Hai să ne jucăm de-a zîna și vrăjitoarea. Eu eram zîna.“ Cum adică „eram“? Așa bine: adică și „sînt“ și „nu sînt“. Hai să ne copilărim puțin. Așa, pe regîndite.

Dintre afirmațiile cărora le acordăm girul nostru de încredere, la loc de cinste se află cele care s-au fixat sub forma unui proverb. Degeaba se chinuie paremiologii să ne explice că proverbele nu sînt tocmai expresii condensate ale „înțelepciunii de viață milenare a popoarelor“; că, dacă te pui să cauți cu tot dinadinsul, cel mai adesea vei găsi, pentru fiecare proverb, un altul care afirmă contrariul. „Dumnezeu ajută pe cei îndrăzneți“ face pereche bună cu „Capul plecat sabia nu-l taie“ ș.a.m.d.

Cu toate astea, unele paremii îmbracă în timp haina unei autorități dincolo de orice dubiu. Cînd sînt rostite, vocea se coboară și privirea se înalță de parcă înțelepciunea și-ar căuta drumul spre înalt din adîncul ființei. Sînt ziceri care nu se mai rostesc: se oficiază, ca un ritual al împărtășirii.

Un proverb pare să placă în chip deosebit românilor. Dai peste el invocat la tot pasul, pronunțat cu gravă pioșenie: „Omul sfințește locul“. Îl auzi rostit în cele mai felurite împrejurări, iar moraliștii noștri n-au pregetat să îl dezvolte în tot soiul de povestioare, de la „Popa Tanda“ a lui Slavici la „Ciorba de bolovan“ de Vasile Voiculescu. Este însă asociat cu precădere unor domenii în care omul nu e doar subiect făptuitor, ci și țintă a acțiunii: religie, sănătate, învățămînt. De la Delavrancea și Goga încoace, emblema apostolică a „dascălului“ și a „dăscăliței“ a impregnat imaginarul românesc cu o viziune aparte a educatorului de meserie.

Ce-ar fi însă să răsucim un pic proverbul? De ce, la urma urmei, „Locul sfințește omul“ n-ar fi la fel de adevărat? De ce și-ar dori un tînăr să se înscrie la Harvard sau MIT în loc să sfințească cu prezența sa vreo universitate din orașul de baștină? De ce și-ar dori un sportiv să joace la vreunul din cluburile de top în loc să-și fructifice destoinicia într-o echipă locală?

În ultimii ani ai comunismului, „Omul sfințește locul“ devenise, în plan profesional, ideologie de partid și de stat. Se produceau, pe bandă rulantă, narațiuni, filme și, mai ales, piese de teatru cu același subiect: un tînăr absolvent șef de promoție este repartizat undeva în provincie – după caz: pe un șantier, la un dispensar comunal, la o școală sătească etc. La început e frustrat de poziția lui ingrată. În plus, colegii îl evită sau chiar îl disprețuiesc, considerîndu-l „omul de la centru“, trimis să tulbure armonia locală cu aroganța lui. Apoi, treptat, cu ajutorul secretarului local de partid, un om înțelept, trecut prin viață, tînărul începe să își ia misiunea în serios: salvează șantierul într-un moment critic, salvează vieți condamnate de boli aparent incurabile, salvează copii supradotați care, din motive familiale, ocolesc școala. Comunitatea îl îmbrățișează ca pe un nou lider, fata de care s-a îndrăgostit în taină – de regulă, fiica unui notar sau primar cu vederi înguste, reacționare – îi mărturisește iubirea.

Poate că nu-i corect să pui în seama unui proverb abuzurile propagandistice cu care a fost maltratat într-o anumită perioadă. Poate că, în recentul nostru capitalism de încropeală, „Omul sfințește locul“ înseamnă altceva decît în comunism. Totuși: ieri sau azi, proverbul exprimă, fără doar și poate, o funciară neîncredere autohtonă în instituții, compensată de speranța salvării printr-o inițiativă personală. Între altele, în politică „Omul sfințește locul“ a înlesnit cultul personalității – chiar atunci cînd e golit de credibilitate, ca în cazul lui Ceaușescu, pe care unii s-au încăpățînat să-l creadă, chiar și după dispariție, „un mare patriot“, sau cînd își anexează o legitimitate dubioasă, ca mareșalul Antonescu. În varianta negativă, proverbul consună cu celebra replică a dictatorului comunist: „Nu mă meritați!“ „Locul“ e impur și, nu o dată, ingrat.

Neîncrederea de care vorbeam se vede lesne în modul nostru de a performa ritualurile sociale. De pildă, acela potrivit căruia un om care a deținut o funcție importantă va fi apelat tot restul vieții cu titulatura respectivă. La noi, gratularea cu „domnule președinte“, „domnule ministru“ ș.a.m.d. a unor persoane care nu mai sînt nici președinți, nici miniștri are un comic irezistibil, de parcă persoana cu pricina și-ar fi cîștigat funcția prin cine știe ce accident biografic, eventual la Loteria Națională. La noi, locul nu sfințește omul, ba dimpotrivă. „Ai fost și ministru? Haida-de! Te credeam om serios!“

Eu, unul, aș prefera un loc – fie actuala UB, fie vreo viitoare insulă plutitoare – care să mă „sfințească“ el pe mine, decît viceversa: să-mi dea, adică, posibilitatea de a face ce pot face și libertatea de a gîndi ce pot gîndi. N-am stofă de misionar și, oricum, o nație de cetățeni mi se pare mai plauzibilă decît una de apostoli. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.