Rusalie

Se mai cheamă și palingenia longicauda și nu e o sărbătoare, ci o insectă. Arată ca o libelulă ceva mai mică și poate fi văzută în Delta Dunării în luna mai, de Rusalii. De aici i se trage numele. Am fost anul ăsta în Deltă tocmai în perioada invaziei rusaliilor. E un spectacol, cum ar zice Trump, gigantic.

Mergeam cu barca pe canale către apusul soarelui. La început am zărit doar un soi de păstăi translucid-argintii, aninate printre tufișurile de pe mal. Am tras barca mai aproape și am oprit motorul. Și așa am văzut cum, una cîte una, păstăile încep să pulseze, apoi să se alungească, pînă ce ieșea la suprafață trupul zvelt, deocamdată încă înfășurat, al unei insecte. Care apoi își desfăcea aripile delicate și începea să zboare.

Una, două, apoi sute, apoi mii și mii, stîr­nite ca la o comandă de nimeni rostită, zburătăcind în toate părțile, așezîndu se peste lucrurile din barcă, pe haine, pe mîini, pe față. Adăstau așa într-o încremenire de cîteva clipe, abia vălurindu-și aripile și părînd să încerce să înțeleagă lumea în care tocmai nimeriseră, ca să se desprindă din nou în zbor, mai departe. Întreg luciul apei se acoperea treptat de dansul lor frenetic.

Mi-am amintit de întîmplarea asta aiuritoare acum, cînd mă pregătesc de o scurtă despărțire de „Învățătura de minte“ și de cititorii Dilemei vechi. Mi-am amintit de ea pentru că îmi evocă o altă scenă asemănătoare, cu oameni de data aceasta: o sală enormă, toridă, ticsită de tineri, care stau cu urechile ciulite să își audă numele rostit la un microfon hodorogit. Iar cînd se aud strigați se îndreaptă către un pupitru înălțat pe un podium de lemn, unde-i așteaptă cîțiva adulți, să le spună un nume și să primească în schimb o bucată de hîrtie.

Repartiția, obligatorie pe vremea mea, de la finalul studiilor universitare. Aceeași subită intrare în lume, aceeași transformare pe negîndite în contrariul a ce fuseseși anterior: din larvă țintuită pe-un ram în zburătoare, din învățăcel – elev, student – în învățător – profesor.

Și chiar, aș îndrăzni să spun, același rost al ambelor întîmplări: reproducerea. Cu o deosebire, totuși. Efemeridele pe care le-am văzut în Deltă, metamorfozări ale larvelor care au așteptat 1-3 ani pe fundul rîului clipa desprinderii, au doar cîteva ore ca să-și îndeplinească menirea. Pe mulți dintre tinerii adunați în sala înnădușitoare îi așteaptă 40-45 de ani pentru același lucru, ba chiar norocoșii se mai pot bucura după aceea și de niște ani de pensie.

Unul dintre motivele principale pentru care mi-am dorit să deschid rubrica „Învățăturii de minte“ a fost dorința, păstrată vie de-a lungul timpului, de a nu da uitării acest moment originar; dorința de a nu uita, nici eu, nici alții asemenea mie, că am fost cîndva și elevi, și studenți. E așa simplu să uiți!

Zero puncte

Atît valorează în CV-ul meu academic colaborarea din ultimii ani la Dilema veche. Un zero dublu argumentat: publicația nu e cotată științific, pe de o parte, eu nu sînt abilitat în științele educației, pe de cealaltă parte. Nu-i vorbă, n-am auzit cuvinte de imputare de la colegii mei titrați cum că m-aș băga unde nu-mi fierbe oala, iar cînd s-a întîmplat ca vreunul dintre cunoscuții mei, mare parte tot universitari, să-mi spună că mă citește în Dilema, am fost mereu tare bucuros – cît de discret am reușit. Nu-mi mai bat capul cum să-mi îngraș Hirsch-ul – Luceafărul de dimineață al scientometriei. De fapt, nu prea m-a interesat niciodată. Am preferat, pesemne, Luceafărul de seară: să faci ce crezi că e util și poți face cît de cît bine. Și, dacă se poate, să-ți mai și placă.

Altceva e la mijloc.

Un fel de „dicționar“

Plănuisem rubrica aceasta ca pe un soi de contrapondere față de manifestările extrem de vocale peste care dai în tot locul în spațiul public românesc atunci cînd vine vorba despre educație, despre învățămînt. În domeniul ăsta avem din belșug atoateștiutori, capabili oricînd să pună degetul pe rană cu precizie milimetrică, ba chiar să prescrie și rețeta de vindecare – atunci cînd, poate dintr-un exces de timiditate, nu uită să numească leacul providențial. Un soi de contrapondere, vasăzică, față de vacarmul datului cu părerea și, dacă se poate, un soi de liant între acesta și manifestările discursului expert în domeniu – sublime, vorba lui Caragiale, dar, cu rare excepții, absente cu desăvîrșire din dezbaterile publice autohtone.

Vedeam desfășurarea rubricii ca pe un soi de „dicționar“, în care, dincolo de conjunctural – de regulă, de sorginte politică –, însă cu adresă directă la dilemele învățămîntului românesc de azi, să discut ceea ce am considerat a fi elementele-cheie ale ecuației – școală, universitate, curriculum, evaluare etc. etc. – pentru o mai dreaptă înțelegere, deopotrivă de către mine, cît și de către cititorii Dilemei.

Am derogat în numeroase rînduri de la proiectul inițial, el însuși atît de didactic încît se sparie gîndul. Aș vrea acum să îmi îngădui răgazul de a vedea cum se așază laolaltă paginile proiectatului dicționar și să îmi atenuez senzația de a fi adoptat postura unui popă lipovean care predică enoriașilor săi în fiecare duminică virtuțile siropului de mure. Așadar, pe curînd! 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.