Prin anul al IV-lea de facultate, un coleg şi bun prieten de-al meu hotărî să se însoare. Relaţia lui cu viitoarea soţie (studentă la Filozofie) dura de ceva timp şi, prin echilibrul său, părea să conducă partenerii, neabătut, spre fericitul eveniment. Totuşi, cu cîteva zile înainte de ceremonial, Ianut – amicul în discuţie – căzu pe gînduri, cuprins fiind, aparent, de hărţuitoare fantasmagorii. Bănuindu-l apăsat de emoţia schimbării modului de viață, am evitat să intru în amănunte. Într-un tîrziu, însă – convins de virtuţile psihoterapeutice ale dialogului –, l-am întrebat abrupt ce se în­tîmplase. Ianut m-a privit cu ochi îngrijoraţi şi mi-a spus un lucru teribil. „Sînt, bătrîne, în faţa unei încercări de care depinde finalmente căsătoria mea cu Oara. Dacă într-o săptămînă nu învăţ să diger, la o singură masă, jumătate de viţel, un pui, treizeci de sarmale şi să beau zece găleţi cu vin, totul s-ar putea să fie pierdut.“ Pentru o secundă, l-am suspectat de vreun curios delir premarital şi am mimat compasiunea profundă. Apoi, văzîndu-i seninătatea tragică a fizionomiei, am cerut lămuriri. Presupusei că obscura comunitate rurală (moldovenească) de unde provenea Oara practica misterioase ritualuri iniţiatice, preluate de la omul tradiţional şi menite să glorifice virilitatea domestică. Explicaţia lui Ianut fu însă mult mai simplă şi, deşi nu eram străin de fondul ei cultural, reuşi să mă lase perplex. Prietenul meu vizitase familia viitoarei soţii în cîteva rînduri şi se arătase impresionat de marea lor ospitalitate. O multitudine de fraţi, unchi, veri şi cumnaţi – pe lîngă părinţii, bunicii şi străbunicii de rigoare – îl înconjurară cu afecţiune din prima clipă a descinderii sale în micul sat de cîmpie moldavă.

Sentimentele pozitive ale clanului se vedeau mai curînd în gestica afabilă şi preocuparea pentru vizitator decît în cuvinte, întrucît, aşa cum Ianut observă imediat, respectivii ţărani erau măsuraţi la vorbe. Porci, curcani, găini şi alte vietăţi au fost imediat sacrificate în cinstea înaltului oaspete. Oara însăşi se depersonalizase, agitîndu-se prin ogradă în ploaia de fulgi şi pene ieşite parcă necontenit din zburătoarele decapitate. Bărbaţii îl abordară conspirativ, cu priviri ferme şi mişcări repezite. Aduseră un butoi gigantic alături de masă, din care, cu un furtun, extrăgeau vinul negru şi gros. Lichidul umplea fără întrerupere o mare de găleţi uriaşe, apărute ca din senin în decorul rustic. Fiecare mesean primea una dintre ele şi i se cerea – pe un ton ameniţător, consideră Ianut – „să o dea gata dintr-o suflare“. Amicul meu, bărbat puternic altfel, făcu faţă banchetului timp îndelungat, dar, la un moment dat, cu privire ceţoasă şi pancreas incendiat, mărturisi împleticit că îi este de ajuns. Pentru întărirea declaraţiei, încercă să acopere gura colosalei găleţi cu propriul piept. Reuşi doar să alunece sub masă, zîmbind nătîng şi sughiţînd animalic. Ca printr-un abur, sesiză feţele nemulţumite ale viitoarelor rude şi auzi observaţia tăioasă a cuiva: „Ianut e supărat pe noi!“, urmată de întrebarea de-a dreptul arţăgoasă a mamei-soacre: „Oara, de ce-i Ianut supărat pe noi?“ Ulterior, totul se scufundă într-o lumină cu nuan­ţe albastre, paradiziace.

Neputinţa colegului meu de a rezista la maratonul alimentar şi bahic propus de către comunitatea amintită era interpretat de acei ţărani conservatori drept un afront personal. Temerile lui Ianut înaintea festinului suprem (căsătoria) erau, în bună măsură, justificate, avînd în vedere semnificaţia covîrşitoare a petrecerii în interiorul unei relaţii de durată la români. Mesele îmbelşugate şi rîurile de alcool, pe care se întemeiază legăturile de prietenie şi de familie în cultura noastră, sînt un mijloc de comunicare (sau o suplinire a ei!) cu celălalt. Ne exprimăm emoţiile şi afecţiunea mai puţin prin cuvinte şi mai mult prin intermediul experimentului pantagruelic. O cină frugală, colorată doar cu vorbe, va fi întotdeauna repudiată în favoarea îngurgitării monstruoase şi tăcute. Reuşita însăşi a balului românesc se leagă, într-un mod straniu, de obligatoriul somn indigest care îi urmează. Totodată, valoarea unei gazde pare să derive la noi din „măiestria“ sa în producerea infarctului ori a pancreatitei nesăbuitului musafir şi nu din bunul comportament moderat. Mîncatul abundent (nu rafinat) reprezintă uneori, să recunoaștem, un act de civilizaţie. Festinul poate deveni, la limită, codul unui impuls reprimat. Investigat cu mijloacele psihanalizei, el dezvăluie o întreagă istorie mentalostă a „substituţiilor“ şi „eliberărilor“ mascate, punctînd constant diverse frustrări colective. Problema e că, asemenea tuturor invenţiilor milenare ale grupului, ritualul pantagruelic produce victime colaterale. Una dintre ele a fost, neîndoios, bunul meu amic Ianut. Implacabilul eveniment (nunta) a sosit, iar el nu a putut evita la nesfîrşit invitaţiile la ospăţ. L-am căutat toată noaptea printre petrecăreţi, intenţionînd să-l felicit. Într-un tîrziu, l-am găsit în stare de colaps, cu capul căzut pe umărul tinerei sale soţii. Alături de ei se afla un cazan imens, cu zece mii de sarmale, golit pe jumătate. „Ce tablou idilic!“, mi-a şoptit cineva la ureche, dar eu nu i-am răspuns.

Nu ştiu de ce, Ianut mi se părea cam supărat

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: adevarul.ro