Păi, de cele mai multe ori, nu le mulțumești. Pentru că nu prea știi că ei există. Ți se pare că e imposibil așa ceva. „Pe niște vremuri ca astea? Fugi, frate, d-acilea! Cine e tîmpit să facă bine? E un interes la mijloc, se spală niște bani, se fac niște parandărături mai deștepte, se mînăresc niște fonduri, se-nvîrt niște marafeți pînă amețește toată lumea, și dup-aia parc-a venit un ninja, a dat cu fum, și...pauză bani! Au dispărut, nene! Asta e cu toate oengheurile astea, că la toate e ceva-n spate. Încă să le mai dau și bani? Da’ de ce, frăție? Mie-mi dă cineva ceva?”

Dincolo de zîmbete, există și tristețea ascunsă, lașitatea profundă, invidia latentă, remușcarea nemărturisită, din străfundurile multor suflete. Îți dai seama că ai fi putut face ceva, pentru cineva, la un moment dat. Dacă nu pentru cineva, măcar pentru ceva, pentru o idee. Dar n-ai făcut. Cînd vezi că cineva face un bine, și mai e și fericit c-o face din suflet, un ac fierbinte împunge în rana adîncă, nevăzută, a fiecăruia dintre noi. “De ce ăla poate și eu n-am putut?” Iar acul încins sparge imediat membrana subțire care ține  păcura tristeților și a resentimentelor. Tot ce e întunecat și amar se revarsă peste lumina fiecărei zile. Și nimic nu pare corect, nimic nu e adevărat, nimic nu e frumos, nimic nu e bine. Totul e o ură dezlănțuită, un plan de asasinare a oricărei idei curate, o pornire barbară de siluire a oricărui gînd luminos. Pentru că nu l-am făcut noi, nici cîndva, nici acum, Binele e ceva imposibil. E masca hidoasă a unui dușman nevăzut care, mereu, vrea să ne fure ceva. E ratarea fiecăruia dintre noi. E răzbunarea pe lume a tuturor neîmplinirilor noastre. Și e frica cea mai mare. Aceea a întîlnirii fiecăruia cu sine însuși.

Fără să știm de ei, în țara asta există oameni care fac Binele. Oameni care ne ajută enorm, fie în cel mai concret mod cu putință, fie simbolic. De cele mai multe ori, habar n-avem. N-avem cunoștință despre acest șuvoi de Bine, de gînduri de încurajare, de speranță, dar și de soluții concrete care curg în direcția noastră. Pentru noi, eroii zilei sînt cei care se dau în stambă și fac zgomot la televizor. Sîntem atît de rătăciți în noaptea tristeții, încît televizorul pare singura fereastră spre lume. Prin urmare, credem că așa e lumea, cum se vede la televizor. Dar Binele care nu dă din coate și din buric nu prea are șanse să-și facă loc în chenarul ăsta de atenție. Și rareori poate concura cu „Binele” făcut doar pentru a-i propulsa în atenția publică pe unii dintre făcătorii lui. Așa cum rareori poate concura cu orice altceva din ceea ce vedem zilnic. Pentru că Binele nu-ți pune la poartă o mașină cu fundă roșie. 

Într-un spațiu în care haosul și deznădejdea par temeliile lumii, Asociația Dăruiește Viața a reușit să schimbe legi, să construiască 18 camere sterile de transplant, a construit la Timișoara primul laborator de diagnosticare în profunzime a cancerului limfatic, a dotat un laborator similar la Institutul Clinic Fundeni, a renovat secții de oncologie pediatrica şi de adulți în Bucureşti, Timişoara şi Brasov, a dotat cîteva zeci de spitale cu echipamente medicale, iar acum construiește de la zero primul spital de oncologie și radioterapie pediatrică din România. Ceea ce fac acești oameni e enorm. Dimensiunile Binelui produs de ei sînt atît de mari, încît riști să te îneci în ridicol dacă-ți menții starea de spirit pe „setarea de ură”. Niște oameni ca mine și ca tine, cititorule, au reușit ceva ce pare neverosimil, aici, la noi. Ceva de o concretețe și de niște dimensiuni dezarmante. Habar n-avem de oamenii ăștia, pentru că nu de aia fac ceea ce fac. Nu ca să știm de ei și să le facem temenele, ci ca să preluăm ceva din spiritul lor, cît de puțin, ceva care duce Binele mai departe. Iar ei fac toate astea cu o naturalețe care poate să panseze și cele mai rănite orgolii, cele mai sîngerînde răni ale invidiei, cele mai dureroase umflături ale remușcărilor. Activitatea acestor oameni nu e doar imens de concretă, ci e încărcată și cu o uluitoare consistență simbolică. Pentru că ceea ce fac ei se bazează pe oameni de meserie, pe cercetarea felului cel mai eficient și actual de a face Binele. Un spital nu e o”ctitorie” făcută să fie acolo, să se vadă, și să tămîieze un binefăcător, ci o instituție complexă, care se construiește și funcționează într-o ordine a civilizației contemporane.

Și e o demonstraţie de cea mai mare limpezime a puterii colosale a cetățeanului, a omului care refuză să mai fie mințit, umilit și ținut în beznă. Laolaltă cu tot ceea ce fac multe alte asociații, fundații, voluntari, de peste tot din țara asta, activitatea acestor oameni e, în primul rînd, o expresie a demnității. Un soi de demnitate despre care mulți dintre noi habar n-aveam că mai există. Pentru că Binele făcut unor copii bolnavi de cancer, faptul în sine că ei sînt tratați într-o instituție modernă, la fel cu oricare alta din orice țară civilizată a acestei lumi, e un Bine făcut fiecăruia dintre noi. Cum să le mulțumești pentru așa ceva celor care-ți fac Bine? Făcînd orice, cît de mic, dar asemănător în spirit cu ceea ce fac ei. Ieșind la vot. Cerînd socoteală autorităților. Spălîndu-ne. Alegîndu-ne cu mai multă atenție locurile de unde ne informăm și verificînd de fiecare dată ceea ce auzim și vedem. Educîndu-ne. Crezînd în valoarea demnității fiecăruia dintre noi. Înțelegînd că un lucru cu valoare simbolică și unul cît se poate de concret pot avea importanță egală. Respectînd opiniile diferite de ale noastre și încercînd să dialogăm civilizat. Pricepînd că spațiul public nu e al nimănui, ci al fiecăruia dintre noi. Și, mai ales, încercînd măcar să nu stricăm ceea ce fac ei în fiecare zi.