De obicei se întîmplă cam așa:

n imediat ce mă întorc de la serviciu, pe la ora 14, deschid calculatorul și apuc chiar să deschid fișierul cu texte în lucru, dar brusc aflu ceva extrem de important din realitatea imediată. De exemplu, astăzi mama îmi spune, printre altele, că în urmă cu zece ani casa de la țară a bunicului s-ar fi vîndut cu 32.000 de euro și că eu mi-aș fi primit încă de atunci partea, care a fost (puțină atenție, vă rog) 3000 de lei! (Bunicul a avut trei copii: tata, tanti Viorica și nenea Emil, toți trei în prezent decedați – tata a avut doi copii, tanti Viorica unul și nenea Emil doi – să se calculeze etc., etc…);

…în timp ce toate ideile mele literare se spulberă în toate zările, simt cam ceea ce presupun că simt acei oameni obișnuiți de pe stradă din filmele americane care, atinși de un virus misterios, devin brusc vampiri și încep să se devoreze între ei;

 în loc de asta rămîn înțepenit în fotoliu și joc biliard pe calculator timp de aproximativ o oră;

 ca să-mi dovedesc că sînt în continuare tot eu, decid să cobor la subsol să plătesc întreținerea. Acolo dau de o coadă de vreo zece persoane, dintre care ultima este tatăl lui Iulius, un tovarăș de joacă din copilărie, care a plecat de mult și definitiv într-o țară numită Estonia. Pe acest tată, încă de pe cînd eram la grădiniță, l-am salutat de fiecare dată cînd îl întîlneam prin cartier, dar, din motive care îmi sînt și azi necunoscute, niciodată nu mi-a răspuns, motiv pentru care, după vreo douăzeci de ani de politețe, am încetat să-l mai salut. De atunci au mai trecut încă două decenii, într-o tăcere absolută;

 renunț să mai cobor treptele către casieria administrației de la subsol, ca să evit socializarea cu coada și mai ales cu vîrful ei, ies la lumină și o iau mecanic pe stradă;

 par un prost în ochii șoferului care frînează brusc în dreptul zebrei pe care vreau să traversez, pentru că ezit cîteva clipe;

 în parc mă intersectez cu o mămică, genul devotat, cu un fel de joystick de culoare roz în mîini, cu care ghidează o mașinuță electrică roz, în care zace amorfă o fetiță roz de cca 5 ani;

 chipul unei frumoase fete care mă surprinde zîmbind (de ce zîmbeam habar nu am) devine, privindu-mă, din absent, brusc nedumerit, moment în care mie îmi răsună în cap, inexplicabil, cuvîntul PROTOPLASMĂ și apoi vizualizez literele care îl compun, sub forma unei firme luminoase;

 la întoarcere trec pe lîngă binecunoscuta vitrină pe care scrie „ÎNMORMÎNTĂRI CU TALONUL DE PENSIE“;

 în scara blocului o descopăr, ghemuită pe treptele către subsol, în capot, chiar în fața apartamentului în care locuiește, pe mama administratoarei, o femeie cam de 70 de ani, altminteri respectabilă. O salut, ca de obicei, la care ea, un pic stînjenită, ca și cum aș fi întrebat-o ce caută acolo, zice: „Am ieșit puțin aici să-mi șterg oja de la picioare… Știți, nepoțeii mei nu suportă mirosul…;

 cobor halucinat prin vaporii de acetonă, să plătesc, în fine, întreținerea;

 ajuns acasă, intru pe Facebook, unde Silvia Caloianu, din Chișinău, povestește cum a cumpărat din piață un carton cu zece ouă, a ajuns acasă, a deschis cartonul, în care a găsit doar opt ouă și un bilet pe care scria în rusește „Strict confidențial“;

 las calculatorul și deschid televizorul. Se difuzează filmul Șarada, 1963, cu Audrey Hepburn, Cary Grant și Walther Matthau. Întind instinctiv mîna după telecomandă, cu intenția fermă de a da ime-diat share!

 plec de la televizor și deschid radioul, unde o voce feminină cîntă: „Danse, danse, danse / Danse dans tous les sens / La vie est une transe…“;

 puțin mai tîrziu, ascult un interviu cu directoarea unui festival de film, pînă în momentul în care aceasta spune, pe un ton foarte profi: „…această lume a filmului, în care încercăm și noi să ne băgăm un deget-două“ (!);

 din nou la televizor, pe Eurosport de această dată, Turul Spaniei. Comentatorul relatează cu pasiune ceva despre „motocicletele juraților“!;

 revin pe Facebook, unde Silvia Bitere a postat o rețetă tradițională de tocinei, o mîncare pe care mi-o făcea bunica pe cînd eram foarte mic. Bucuros, dau click și aștept răbdător să se deschidă link-ul. După vreo două minute se deschide, apuc să citesc primele cuvinte, după care textul este acoperit total și definitiv de o imensă reclamă cu acest conținut: „ERECȚII TARI, FOARTE TARI! FEMEILE TE VOR ȚINE MINTE!“;

 încerc să mă liniștesc luînd o carte de versuri a lui Quasimodo, dar, din motive neclare, versurile lui „Și tu, vînt sudic / du luna unde dorm băieții goi“ mă determină să abandonez brusc lectura;

 seara îndrăznesc să deschid din nou televizorul. Rareș Bogdan, pe un ton sacadat, rostește: „SĂ NU UITĂM (pauză) NICI O CLIPĂ (pauză) SĂ IUBIM ROMÂNIA!“ Eu aud: „SĂ NU UITĂM (pauză) NICI O CLIPĂ (pauză) SĂ NE MINȚIM PE NOI ÎNȘINE!“

 în timp ce mă îndrept spre dormitor mă surprind repetînd numele lui Xi Jingping pe melodia din „Iepuraș coconaș / a sărit peste imaș“;

 mă bag în pat cu Nichita, care, după cîteva pagini, zice: „Mi-arunc privirea-n larg / și ea se duce…“

● adorm, cu gîndul că mîine dimineață la 6,50 începe o nouă zi de muncă

Șerban Georgescu este redactor web la RFI România și uneori poet. Ultima (și prima) carte publicată: Scrisori dintr-o piramidă, Editura Paralela 45, colecția „qpoem“, 2017.

Foto: wikimedia commons