Există o literatură glorificatoare la adresa optimismului. Mari gînditori i-au ridicat statui de-a lungul vremii. Majoritatea oamenilor au încercat din răsputeri, în istorie, să și-l asume plenar. Pentru toți, înseamnă curaj, pozitivism, demnitate. În afara sa, s ar spune, existența noastră pămînteană își pierde semnificația, riscînd blazarea suicidară. Nu am cum să neg, prin urmare, optimismului un rol determinant în supraviețuirea speciei. Mai mult, îl accept, la rigoare, drept o soluție constructivă de viață. E o grilă hermeneutică asupra lumii, articulată și coerentă. Fără speranță nu reușesc să trăiesc. Iată un argument zdrobitor, apt să încheie abrupt discuțiile filozofice. Și, într-adevăr, cine i-ar putea contesta optimismului implicațiile pragmatice de profunzime? Cum altfel să accepți urgiile propriei biografii decît sperînd mereu în mai bine? Vine însă „mai binele“, în sensul real al cuvîntului, vreodată? Un optimist sincer ar admite ultimativ (emipric sau intuitiv, nu are importanță în ce mod) că nu. Totuși, ar adăuga el probabil, dacă ar fi să o ia de la capăt, ar proceda la fel. Virtutea speranței stă în ea însăși și nu în finalitatea sa. De aceea, optimismul rămîne reconfortant în sine și nu prin rezultatele concrete. El se rezumă la starea de spirit benefică pe care o induce, nearogîndu-și pretenția de a deveni și o strategie, o „baghetă magică“ de risipire a durerii din lume, un buton de panică menit să te trezească din coșmarul terifiant.

Știu un banc „în chestie“. Într-o familie, doi gemeni, identici ca înfățișare, sînt complet diferiți din punctul de vedere al caracterului. Primul se arată încrezător în tot ceea ce-i rezervă viitorul, pînă la limita naivității pernicioase, cel de-al doilea, dimpotrivă, suferă de un pesimism patologic, temîndu-se și de umbra lui. Părinții își fac griji, firesc, pentru amîndoi. Nici una, nici cealaltă dintre variantele comportamentale ale copiilor nu pare foarte avantajoasă pe termen lung. Hotărăsc așadar să le dea o lecție utilă în procesul de maturizare. De Crăciun, ei umplu una dintre camerele casei cu jucării scumpe și strălucitoare. Găseai acolo și cele mai exotice închipuiri ale minții infantile. Totodată, în grajd, adună mormane gigantice de bălegar, conferind locului o imagine dezolantă. În dimineața deschiderii cadourilor, îl duc pe pesimist în camera cu daruri, iar pe optimist în infecta locuință a cailor. Îl lasă, pe fiecare în parte, să-și descopere „cadoul“. După un timp, se întorc să vadă cum reacționaseră cei doi. Surpriză! Scepticul plînge cu față descompusă. „Ce s-a întîmplat?“, întreabă tatăl speriat. „M-a întristat îngrozitor gîndul că toate jucăriile astea frumoase se vor strica pînă la urmă!“, răspunde el printre sughițuri. În contrapartidă, fratele geamăn, cu fața radiind de fericire, înoată, literalmente, prin bălegarul respingător. „Ce faci?“, întreabă mama, ținîndu-se, exasperată, de nas. „Păi, nu am nici o îndoială că, la atîta balegă, trebuie să fie și un ponei pe undeva.“

Aș vrea să observăm împreună că, dintre cei doi, numai pesimistul are dreptate. Jucăriile, cu siguranță, se vor strica într-o bună zi. Omul înțelept sesizează, în efemeritatea lucrurilor, prin extrapolare, vremelnicia întregii lumi și, ca atare, își poate permite să verse, compasiv, o lacrimă de regret. Optimistul, din contra, se bucură nerealist. Oricît de insistent se va scufunda copilul în balega stătută, eforturile sale vor rămîne fără efect. În final, poneiul se va fi dovedit doar o simpatică iluzie. Încrederea băiatului în latura pozitivă a vieții se va ilustra, la rîndul ei, mai curînd ca o lipsă de înțelepciune, ca un zîmbet răzgîiat și insolent față de destin. Nu că destinul nu ar merita uneori o asemenea atitudine, fie și din pură frondă individuală, dar să ne păstrăm capul pe umeri și să acceptăm un adevăr dureros: sorții nu-i prea pasă de frondele noastre, continuîndu-și acțiunea de deteriorare a ființei cu o tenacitate de malaxor industrial. Pe acest palier – al absenței credibilității – aș plasa eu inadecvarea ontologică a stării de optimism (oricît de folositoare aș considera-o în rest, repet, în ordinea echilibrului psihologic). Optimismul este adesea „neînțelept“, cumva „defazat“, „nerezonabil“, suspect de o puerilă și neexperimentată evaluare a realității. Încrederea nefondată în triumful transcendent al binelui lasă la vedere o doză importantă de imaturitate, o incomprehensiune elementară a determinismelor existențiale.

Optimistul se expune, în concluzie, răului – în postură de persoană – mai puternic decît pesimistul, întrucît pare să nu-l priceapă sau, și mai grav, să nu-i accepte existența. El este naivul, metafizicul, excentricul, inadaptatul, și nu viceversa. Optimistul crede în „caii verzi de pe pereți“, pe cînd opusul său se ancorează, fie și plîngînd ca un băiețel alintat, în lumea concretă. Riscînd să intrig, voi afirma aici, cu tărie, că pesimistul, în orice loc și în orice timp, nu se dezvăluie doar mai echilibrat decît optimistul, ci, paradoxal, și mai pregătit pentru eșec. Adică pentru viață. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.