În piesa istorică a lui William Shake­speare, Henric al VI-lea (King Henry VI), unul dintre personaje, Gloucester, dialogînd cu protagonistul, face la un moment dat următorul comentariu filozofic: „E cruntă suspiciunea din mintea vinovată. / Hoțul amușineaz-un poteraș în fiece tufiș!“ (Partea 3, actul 5, scena 6, rîndurile 11-12). În alt loc – mă refer acum la o străveche comedie latină, intitulată Frații (Adelphi) –, autorul (antic) Terențiu își pune unul dintre personaje să observe la fel de subtil: „Oamenii, cu cît le merge mai rău, cu atît devin mai bănuitori. Sînt tentați să interpreteze orice lucru ca pe o jignire.“ (Actul 4, scena 3, rîndurile 1-14). Remarcile mi se par pline de semnificații nu doar pentru spațiul literar (de unde provin), ci și pentru teritoriile (umaniste) vecine, cum ar fi etica, metafizica și psihologia. Aici sînt practic definite cele două surse principale ale unui sentiment uman extrem de răspîndit și, în egală măsură, dăunător – suspiciunea. În primul caz, cel shakespearian, Gloucester identifică originea „personală“, „individualizată“ așa-zicînd, a spiritului bănuitor. Vorbim despre natura insului corupt, posesor al conștiinței vinovate. Culpabilitatea structurală iradiază către alteritate, modificînd-o și chiar distorsionînd-o la nivelul percepției. Viciul proiectează, evident, viciu în exterior, în afara sinelui, cum ar veni. Suspiciunea constituie de aceea singura lui formă de apărare împotriva a ceea ce știe, din proprie experiență, a fi rău. Malignitatea ca mod individual de viață nu poate genera decît o „filozofie“ a răutății universale, de care, invariabil, suspiciosul trebuie să se protejeze energic. Cu un asemenea exemplar uman nu ai punți de comunicare. Buna ta credință este „desființată“ din start în ochii săi. Pentru bănuitor, „celălalt“ reprezintă, constant, un inamic perfid, destinat anihilării cu orice preț. Suspiciunea se manifestă așadar, pe palierul personal, drept – simultan – cauză și efect, fiindu-și adică, singură, atît exces, cît și sancțiune.

Mai complex ar putea fi însă cel de-al doilea caz sugerat de textul dramatic al lui Terențiu. Citatul trimite la o matcă ușor diferită a comportamentului bănuitor. Aceasta nu mai e conștiința (culpabilă) proprie, ci „mediul“ în care ea se formează. Altfel spus, „contextul“, „sistemul“, „istoria mare“. Odată intrată sub influența viciului (ca fenomenalitate de ansamblu), o lume corupe sui generis și anexează, distrugător, conștiințele individuale (care nici nu mai au direcționalitate specifică, supunîndu-se automatismelor colective!). Conduitele se uniformizează în același timp cu defectele morale. Bănuiala ajunge atunci maniera unică de control existențial. Întrucît am fost „lovit“, sistematic, de tarele mecanismului, singura mea opțiune de răspuns o constituie „lovitura“ aplicată, cu metodă, tuturor. „Metoda“ în cauză se va numi, obligatoriu, suspiciune. Mă consider „ofensat“, „traumatizat“, „refuzat“, „înșelat“, „furat“, „disprețuit“, „ridiculizat“, „emasculat“ încă înainte de a fi așa per se, deoarece lucrul (lucrurile) se va (se vor) întîmpla oricum mai devreme sau mai tîrziu. Educația mea însăși este configurată pe calapodul suspiciunii. Spiritul bănuitor capătă, în noile circumstanțe, un sens darwinian, de „adaptare supraviețuitoare“ la „mediu“. Autorul Originii speciilor nici nu credea, ca să fim exacți, în „utilitatea“ virtuților tradiționale. Ele erau, în optica sa, mai curînd „obstacole“ ale „evoluției“ și „durabilității“ (celui mai puternic) decît „calități“. Suspiciunea, alerta instinctuală, antenele impulsivității mereu întinse marțial, iată cheile supraviețuirii și implicit ale „conviețuirii“ cu „celălalt“! Societatea umană (mulți scriitori au și încercat, în fond, să ilustreze ideea în capodoperele lor artistice!) nu diferă mult de natură. Mersul prin labirintul ei poate seamăna la limită cu înaintarea prin hățișurile junglei. Numai bănuind fiecare „tufiș“, într-adevăr, drept posibilă ascunzătoare a „dușmanului“, vei reuși să te bucuri de liniștea locului de destinație.

Am irepresibila bănuială că societatea românească actuală se regăsește în tabloul de mai sus mai bine ca niciodată. Un tablou al decăderii, oricîte justificări ar aduce cineva legitimității „suspiciunii“ în intervalul competiției dintre oameni. Nu aș putea să precizez exact cînd comportamentul suspicios, tentația bănuitoare și pornirea decredibilizării aproapelui au devenit componentele stării noastre de normalitate. Am construit o „societate“ a neîncrederii patologice în „celălalt“, a bănuielilor perverse și pernicioase, care ne intoxică orizontul iremediabil. Toți sînt vinovați ab initio, nu mai există, pentru nici unul dintre noi, atît de des invocata prezumție de inocență. Drumul, prin urmare, mie cel puțin, îmi apare ireversibil. „Evoluăm“ darwinian, dar nu înspre desăvîrșirea ontologică a insului gînditor, ci către revizitarea „colegului“ său preistoric, a maimuțoiului primordial. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.