Mirela Florian a publicat o carte pe care aș numi-o teribilă: Scrisori de pe front (Editura Martor, 2017). Căutînd prin arhive și colecții, ea a adunat și a selectat scrisori, jurnale și memorii din vremea Primului Război Mondial, scrise de oameni implicați într-un fel sau altul în vîrtejul acelor evenimente care au răscolit întreaga omenire. Nu e vorba de scrierile unor oameni politici sau mari comandanți militari, ci de cele ale unor simpli ofițeri, subofițeri, preoți militari, prizonieri sau ale rudelor celor plecați pe front. Strîngerea la un loc a unor asemenea mărturii despre în-tîmplările și vremurile prin care bieții oameni au fost obligați să treacă oferă măsura adevărată a ceea ce a însemnat Marele Război la o scară omenească (de fapt, cea care contează cel mai mult). O carte care dezvăluie o istorie care nu se învață la școală.

Una dintre cele mai interesante mărturii despre cum se desfășurau marșurile și luptele și despre cum soldații erau purtați încoace și încolo de valurile războiului e a unui ofițer pe nume Dimitrie Ardeleanu. Are talent de povestitor. În cîteva cuvinte descrie, de exemplu, atmosfera din Moldova în ziua mobilizării: „În timpul acesta satele gemeau. Sunetul clopotelor de pe la biserici și răsunetul tobei și al goarnelor se amestecau cu țipetele și vaetele de jălanie ale bietelor femei, care își petreceau soții, băieții sau ginerii la război. Cîinii lătrau a pustiu și cocoșii cîntau mai mult în diminiața aceea, să deștepte fără greș pe toată lumea.“

Pe lîngă asemenea tablouri, printre rîndurile unor scrisori descoperi probleme și neliniști veșnic umane. Un sergent-major ungur, rănit și aflat într-un spital, îi scrie unui prieten rămas acasă: „Dragă prietene, te anunț că am primit scrisoarea de la tine și am înțeles-o, și am citit acolo că Susanei mele îi face curte altcineva. (…) Te rog să-mi scrii tot ce știi despre ea, că eu una-două îmi iau gîndul de la ea, nu vreau să mă chinui pentru o fată, și situația nici nu-mi permite așa ceva.“

Poate cele mai cumplite povești sînt însă ale prizonierilor. Indiferent că au fost ținuți în lagăre din Bulgaria, Germania sau de pe teritoriul ocupat al României, condițiile de prizonierat au fost la fel de inumane. Descrierea a ceea ce se întîmpla în lagărul „de represiune“ Strohenmoore din Germania depășește totuși orice imaginație, prefigurînd parcă ceea ce avea să urmeze în următorul război mondial. Într-un memoriu, sublocotenentul Almășanu Dumitru dă seama de ce a trăit acolo: „Hrana era așa de insuficientă, încît, după primele două săptămîni, ofițerii deveniseră umbre ambulante, abia de mai îndrăznea cineva să facă vreo mișcare și cea mai mare parte din timp ne-o petreceam stînd culcați în pat, spre a nu consuma energia. (…) Foarte mulți ajunseserăm în așa hal de anemie încît pulsul se redusese la 37-40 pe minut.“ Pentru că, de slăbiciune, prizonierii de la Strohenmoore nu reușeau să iasă nici măcar la apel, erau pedepsiți și duși cu targa la carceră.

Mărturiile prizonierilor din cele cîteva lagăre importante se corelează între ele. Sigur, nu aflăm exact cum erau tratați, la rîndul lor, prizonierii luați de armata română. Apar totuși unele indicii din care rezultă că ai noștri ar fi fost mai omenoși. De altfel, omenia este sentimentul care răzbate și din jurnalele de front ale ofițerilor români. „La început nu-mi venea să trag cînd știam că fac moarte de om“, scrie unul dintre ei. Oameni blînzi, cu frica lui Dumnezeu, tîrîți în vîltoarea războiului.

Dar dacă poveștile cuprinse în această carte sînt, cum spuneam, teribile, forma și condițiile grafice de tipărire fac ca volumul să fie arătos. Cei care au alcătuit și editat cartea nu s-au zgîrcit cu punerea în pagină nici a fotografiilor de epocă și nici a documentele olografe fotocopiate (de remarcat ce frumos scriau oameni pe atunci), ceea ce are drept rezultat o și mai bună integrare a cititorului în acea lume. O lume care, de fapt, nu e chiar așa de îndepărtată de a noastră. Sînt doar o sută de ani de atunci. Mai toți am avut cîte un străbunic care a luptat în acel război și ceva povești transmise peste generații. Iar un anume spirit al românilor din acele vremuri, cu bunele și cu relele lor, pare să fi persistat pînă în zilele noastre.