În 1990, cînd am văzut pentru prima oară filmul lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică?, am fost realmente entuziasmat (vizionările din anii ulteriori mi-au mai diminuat totuşi din fascinaţia juneţii). Mi se părea remarcabil modul original în care regizorul scosese la iveală „seriozitatea“ piesei lui Caragiale D’ale carnavalului, fondul ei grav şi, pînă la urmă, tragic (fond disimulat în bufoneria personajelor). Un singur lucru mă nedumerise şi îmi dăduse mult de gîndit după terminarea peliculei (fiind student la vremea respectivă, îmi permiteam, desigur, luxul meditaţiilor ample asupra detaliilor). Nu pricepusem exact – în ciuda faptului că îi gustasem efectul burlesc – „adăugirea textuală“ regizorală din final la rolul Miţei Baston (interpretat de către Mariana Mihuţ). Cocoţată undeva, dama în chestiune are o perspectivă de ansamblu asupra mahalalei imunde, unde se petrece totul, şi, observînd trupa de şoc (Girimea, Pampon, Crăcănel, Catindatul, Iordache) cum goneşte bezmetic într-o direcţie necunoscută, întreabă impacientată (fără a primi vreun răspuns, bineînţeles): „Un’ vă duceţi, boilor? Un’ vă duceţi, boilor?“ Refuzam să cred că un maestru de talia lui Pintilie s ar fi lăsat tentat – în modificarea cadrului caragialian – de „ispitele“ culorii locale ori, pur şi simplu, de dinamica butaforiei groteşti. Ceva era ascuns în această interogaţie apăsată, iar eu nu puteam să-i descifrez misterul.

Deunăzi, la aproape un sfert de secol de la respectiva vizionare de film, discutam cu un bun prieten despre distrugerea competenţelor tradiţionale ale României (atîtea cîte vor fi fost ele de-a lungul secolului XX), în ultimele decenii de degringoladă istorică (aici intrînd, desigur, și era comunistă, cu specificitatea sa „axiologică“). Punctul de plecare al conversaţiei noastre fusese degradarea stadardelor intelectuale şi morale ale noii generaţii (cea formată în epoca postdecembristă). Plasaţi într-un univers fără repere etice la o vîrstă timpurie – cînd modelele au un rol covîrşitor –, aceşti copii ai tranziţiei au învăţat empiric că „virtuţile“ principale, în lupta pentru supravieţuire, sînt absenţa scrupulelor, arta înşelătoriei, dispreţuirea educaţiei, violenţa şi duplicitatea. Vina lor rămîne, în principiu, minimă, responsabilitatea răsturnării valorilor revenind adulților și, cu precădere, adulților aparținători grupurilor conducătoare, aflate în vîrful piramidei socio-politice de douăzeci și șapte de ani. Adolescenţii acestui segment istoric au preluat pînă şi o limbă română descentrată, în interiorul căreia cuvintele şi-au pierdut rezonanţa, aplicîndu-se pe „semnificaţi“ inexistenţi. Bunăoară, termeni precum „onestitate“, „adevăr“, „credinţă“, „loialitate“, „caracter“ nu mai dezvăluie acum, în mentalul colectiv juvenil, nici o urmă de solemnitate, stîrnind, cel mult, ilaritatea.

Îmi amintesc o întîmplare petrecută în urmă cu cîţiva ani în munţii Moldovei, lîngă Bicaz. Însoţeam un grup de studenţi americani prin pădurile noastre carpatine şi, într-o seară, ne-am intersectat cu o trupă de tineri bucureşteni, venită pentru cîteva zile la Potoci. Am făcut împreună un foc de tabără şi am discutat timp de mai multe ore. La un moment dat, unul dintre americani s-a ridicat ceremonios în picioare şi, în lumina focului, cu mîna dreaptă pe inimă, a cîntat – integral şi foarte melodios – imnul SUA. La sfîrşit, după cîteva clipe de stupoare, publicul românesc nu şi-a putut reprima, măcar din politeţe, instinctele, izbucnind într-un rîs năucitor. Explicaţia – pe care mi-am permis să le-o dau americanilor sideraţi – era simplă: pentru noi şi, în special, pentru tinerii noştri, astfel de emoţii nu mai existau, gravitatea trăirilor şi a limbajului disipîndu-se, pe de o parte, în atmosfera megalomană şi imbecilizatoare a ultimilor ani ceauşişti, pe de alta, în aburii de grosolănie ai tranziţiei către mult-visatul liberalism. Furturile echipelor de șoc perindate pe la cîrma ţării nu au fost doar materiale, ci, prin iradiere, morale şi valorice. Aşa au ajuns să fie deposedaţi de repere etice tocmai aceia care aveau mai multă nevoie de ele: adolescenţii şi copiii.

De-a lungul discuţiei menţionate, amicul meu a venit cu o teorie interesantă. Tot acest jaf financiar şi spiritual nu este, în esenţă, decît un catch-22, întrucît, perfid, el se va întoarce împotriva celor care l-au generat. Progeniturile „potentaților“ sînt și primele victime ale lumii construite (ori, mai degrabă, deconstruite) de părinţii lor. Banii nemunciţi şi lipsa educaţiei autentice i au împins pe mulţi spre debusolare, nihilism, droguri şi chiar crimă (informat, interlocutorul meu îmi dădu cîteva exemple convingătoare). Justiţie divină sau echilibru natural, situaţia, măcar simbolic vorbind, pare, într-adevăr, să creioneze o asemenea finalitate. Mai devreme sau mai tîrziu, istoria nu va ierta, plătind „urmaşilor pentru păcatele strămoşilor pînă la a șaptea spiţă“, vorba unui predicator biblic dintr-un roman al lui Melville (Pierre). Ceea ce mie îmi trezeşte, de fapt, o a doua insolvabilă nedumerire. Dacă naţiunile sînt ca oamenii şi au, prin urmare, instinct de conservare, cum poate o naţiune să-şi pericliteze viitorul cu bună ştiinţă, prin propriii săi reprezentanţi, lăsîndu-se pradă, letargic, acţiunilor autodistructive? Nu cred că voi găsi o soluţie la această dilemă în viitorul apropiat. Cel puţin, am avut totuși o revelaţie vizavi de cealaltă nedumerire – mai veche – a mea, legată de întrebarea pătimaşă a Miţei Baston, din filmul lui Pintilie: „Un’ vă duceţi, boilor? Un’ vă duceţi, boilor?“ Deodată, parcă nu mi s-a mai părut dislocată de context. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.