Arheologia înseamnă idei și materiale. Despre idei mai încolo – a fost o iarnă lungă –, dar despre materiale trebuie zis ceva. O importanță zdrobitoare pentru omenire au avut, de exemplu, silexul și argila, fără de care n ar fi decolat nici un fel de civilizație pe pămîntul ăsta. Poate mai puțin evident, și calcarul merită un mic Oscar. Și el e un material cu cele două proprietăți necesare dacă vrei să schimbi mersul lucrurilor: are ceva magie și e foarte răspîndit în natură.

Care e magia rocilor calcaroase? Sînt ele despletite la apus? Nu. Poți să-ți faci un zid de pivniță cu ele? Da, dar asta poți să faci cu orice altă piatră. Cred că omul a stat multă vreme și s-a gîndit: ce bine ar fi dacă aș putea să iau o piatră, să o transform într-un lichid, s-o torn într-o formă și ea să se facă piatră la loc. Nu de alta, dar ca să pot să dau cu cuțitu-n ea, nu în baltă. Și exact asta se poate face cu calcarul, drept care arheologii întîlnesc mai mereu în săpături mortar, tencuieli și chiar stucatură. Fiecare civilizație veche le folosește altcumva, în fiecare secol alt tip, și pentru fiecare scop altfel.

Omul este un animal cu întrebări în cap, printre care și întrebarea: oare ce se întîmplă dacă pun asta în foc? Calcarul (care nu este decît numele pentru prieteni al carbonatului de calciu) are proprietatea interesantă că, pus pe foc, se încălzește. După ceva vreme pe grătar, spre 1000° C, calcarul fărîmat se transformă în var nestins (oxid de calciu), cu degajare de dioxid de carbon (care, dacă era în bere, ar fi avut numele științific de „bule“). Bulgării de var nestins îi vinzi celui care are chef de construit și care îți aduce la schimb o cherestea, o albină, un ban calp. Zidarul nostru amator ajunge cu ei acasă și acolo, după o vreme și substanțiale presiuni din partea familiei, se hotărăște să se apuce de treabă.

Trebuie început deci cu stingerea varului, care se face – admirăm din nou ingeniozitatea celor vechi – cu apă. Această „stingere“ are un nume oarecum bizar. Îți sugerează că gata, ai închis capitolul, cînd ea de fapt este însăși activarea substanței, scoaterea cuiului de la grenadă. Nu mai zic că, prin „stingere“, obții o substanță care arde pielea mai rău ca înainte, pentru că varul stins e o bază tare, aproape ca soda caustică. Stingerea varului e un fenomen pe care orice îngeraș de copil care a mers la furat pe un șantier de construcții a avut ocazia să-l admire cu religiozitate. Varul nestins reacționează furios cu apa, care practic începe să fiarbă și nu-și mai dorește decît să sară în ochi. Operațiunea nu e deci lipsită de riscuri și, în plus, apa trebuie bine dozată, ca făina într-un aluat, ca să obții ceea ce vrei. De-asta ideal ar fi ca, pentru un ban calp în plus, să cumperi varul gata stins (o pastă, care se ține însă ferită de aer).

Dacă totul merge bine, rămîi cu o găleată în care se află 15 litri de tehnologie avansată, numită lapte de var (var stins, adică hidroxid de calciu), care, acolo unde-l pui, stă și se usucă cu hărnicie, reconstituind piatra din care provine. Se usucă nu e bine zis – asta sugerează că el s-ar întări prin evaporarea apei, ceea ce nu e corect (la fel se zice și despre picturile în ulei că se usucă greu, cînd de fapt uscarea lor este o polimerizare). Sigur că apa se evaporă, dar, mai important, el absoarbe cu lăcomie – fără exagerare – dioxid de carbon din aer ca să redevină calcar (ocazie cu care se mai formează și niște apă, care se evaporă și ea, căci asta-i soarta grea a apei). Cu materialul din găleată poți acum vărui. Tot cu el, adăugînd nisip sau alte chestii inerte chimic și mult mai ieftine ca varul (oricum, balast fin, nu ca pietrișul din ciment), faci mortar și tencuială. Sau, adăugînd eventual, după gust, praf de marmură și alte bunătăți, îl torni în forme sau îl modelezi ca stuc.

Fără liantul obținut din calcar, istoria arhitecturii ar fi fost alta. E un compromis excelent între soluții tehnice fără carbonați (ipsos – mai friabil) sau cu calcar, dar și cu argilă (ciment – mai dur). Ipsosul e un exemplu mai domol de piatră convertibilă, de vreme ce poți să arzi gips (adică să deshidratezi sulfatul de calciu hidratat) și apoi să-l reconstitui amestecîndu-l cu apă (pentru recristalizare), numai că e mai sfărîmicios, iar gips nu e deloc pe toate drumurile. Cimentul e un exemplu mult mai îndîrjit de o asemenea piatră, provenind din arderea la temperaturi mai mari a unor roci calcaroase, cum ar fi marna, care pe lîngă calcit (carbonatul de calciu) au și argilă ca impurități. Trăiască impuritățile! Argila aia, chit că e doar a zecea parte din amestec sau puțin mai mult, schimbă totul. Într-adevăr, numai și numai datorită ei se formează în cuptor silicați (eh – și aluminați) de calciu, care apoi se vor întări în contact cu apa, și anume mai zdravăn decît varul stins cînd trage dioxidul de carbon din atmosferă. Ah, mirosul acela cînd te întorci obosit acasă și cineva face la cuptor niște marne! Cînd mai adaugă și cenușă vulcanică, așa cum făceau romanii, nu mai zic.

Vă mulțumesc pentru efortul de a urmări acest text dificil. Înseamnă mult pentru mine și pentru calcar. Ca să închei: calciul e bun, un metal simpatic (așa cum și roșia e de fapt un fruct), iar sub formă de calcar (mortar etc.), contribuie într-o formă sau alta la mai toate construcțiile din antichitate și de mai tîrziu, de la bucătărioarele din Pompei la Marele Zid chinezesc. Dacă însă nu aveți pe moment nimic de construit, nu vă faceți griji pentru el, că are ce face; cu puțin noroc, se va transforma prin metamorfism în marmură, în nici un milion de ani.

Foto: Detaliu panou, Aljaferia, wikimedia commons