Am pornit de la cabana Curmătura spre creasta Pietrei Craiului. Speram să parcurgem partea de nord a crestei, pînă la vîrful La Om, cel mai înalt, și să ne întoarcem seara înapoi la cabană. Ajunși pe traseul care trece pe la vîrful Turnu, am realizat că e prea solicitant și periculos. Eram bine echipați pentru vremurile acelea, dar antrenamentul nostru era unul obișnuit și nu voiam să ne depășim limitele, așa că am hotărît să facem cale întoarsă și să urcăm în creastă pieziș, pe poteca mai blîndă care ajunge la vîrful Ascuțit. Schimbarea asta de plan ne-a costat însă cred că mai bine de o oră și, cu toate că plecaserăm dis-de-dimineață într-o zi lungă de vară, excursia a început să stea sub semnul crizei de timp. Am ajuns relativ repede, gîfîind, la vîrful Ascuțit, ne-am minunat de refugiul metalic ca o jumătate de minge de fotbal cu ușă și am pornit mai departe spre vîrful La Om. Am traversat Țimbalele și Clăile, mirîndu-ne de îngustimea crestei pe care, în unele locuri, ai impresia că o poți încăleca la propriu. Ne-am folosit din plin picioarele, dar și mîinile, urcînd și coborînd stîncile de pe creastă, amețiți atît de valea adîncă și însorită din stînga, cît și de prăpăstiile verticale și întunecate din dreapta. Am ajuns în cele din urmă pe vîrful La Om cînd pe cer apăruseră niște firișoare de nori și începuse să bată un vînt cam rece. Am mîncat ceva din rucsac și am pornit la vale spre refugiul Grind. După-amiaza era deja destul de avansată. Am trecut de refugiu și am ajuns la punctul numit La Table și la șipotul Vlădușca. Acolo am descoperit că, pe traseul cel mai scurt, pînă la Curmătura am mai fi avut vreo trei ore de mers. Coborîrea ne cam „înmuiase“ picioarele și încheieturile. Era trecut de șase seara și riscam să ne prindă noaptea prin pădure. Soluția era să ne îndreptăm către satul Peștera aflat în apropiere, să căutăm găzduire acolo, iar a doua zi să ne întoarcem la cabană după restul de bagaje.

Casele din Peștera erau risipite, fiecare cu dealul și valea ei. Ne-am apropiat de una aflată chiar la marginea satului. Ne-a primit o măicuță bătrînă (cu brîul de lînă). Căsuța ei de lemn avea cerdac, geamuri mici și pătrate și era acoperită cu șiță, după tipicul zonei. În interior țin minte că pereții păreau cam strîmbi, iar podelele de lemn erau ondulate. La uși trebuia să te apleci ca să nu dai cu capul de toc. Pentru cît de obosiți și înfometați eram însă, adăpostul acela părea un adevărat paradis. Femeia ne-a dat să mîncăm măcubrîcula (mămăligă cu brînză cu lapte). Un lapte proaspăt muls, foarte dulce și gustos, total diferit de cel pe care-l găseai în comerțul socialist la vremea aia (probabil total diferit și față de cel care se găsește astăzi în magazine). Țin minte acea masă, iată, după 30 de ani. Băiat crescut la oraș, atunci am văzut prima oară cum se taie mămăliga cu sfoara, pe fund de lemn. Seara, la munte fiind, se făcuse destul de frig, iar femeia ne-a aranjat paturile din camera de oaspeți, o odaie curată, păstrată special pentru asemenea ocazii și în care părea că de multă vreme nu mai stătuse cineva. Ne-a dat perne și plăpumi de puf care mi se părea că ajung pînă în tavan și în care te afundai complet. Am dormit neîntors, înconjurat de acea moliciune caldă. Dimineața ne-au trezit cocoșii. Era duminică și fiul femeii venise de la Brașov, unde locuia, s-o ajute la strînsul fînului. Femeia a scos însă o cărticică roasă de vremuri, cu pagini ferfenițite care abia mai stăteau legate: Coborîrea Maicii Domnului la Iad. O scriere apocrifă, dar, se pare, foarte populară într-o vreme. Era singura carte pe care o avea și l-a rugat pe tata să i citească din ea pentru că ea nu mai vedea scrisul. Studiind atent cartea, tata s-a amuzat să-i citească din ea cîteva pagini. Bătrîna asculta cu evlavie și din cînd în cînd mai dădea din cap. Eu cu maică-mea rîdeam pe înfundate.

La un moment dat am intrat în vorbă și cu fiul ei. Ne-a făcut să înțelegem cît de grea era viața acolo. Pînă și apa trebuia adusă cu cobilița de la o fîntînă aflată într-o văioagă. Ne spunea că totuși, spre deosebire de Brașovul acelor ani, acolo, la țară, aveai mereu ce mînca, aerul era curat și nu trebuia să semnezi condica la uzină. Traiul la oraș, observa el, era din ce în ce mai greu, mai ales că „Tovarășul“ se supărase pe brașoveni după revolta care fusese în anul anterior și, i se părea lui, aprovizionarea cu alimente era foarte proastă. Nu își închipuia că și Bucureștiul ajunsese pe culmile mizeriei. Participase și el la revolta din noiembrie ’87? N-a prea vrut să ne dea amănunte, era explicabil, nu ne cunoștea bine. În orice caz, deși ne aflam la nici 40 de kilometri de orașul în care tocmai se întîmplase ceva important, discuțiile despre Ceaușescu și comunism păreau ceva din cu totul altă lume acolo, în căsuța aceea ruptă de orice epocă și de orice eveniment al istoriei. O casă simplă de om, așa cum desenează copiii, așa cum or fi fost și acum o sută, și acum două sute, și acum o mie de ani. O adevărată poveste. De atunci n-am mai trecut niciodată pe acolo. Poate că totul s-a schimbat.

Foto: wikipedia