Locuitorii cîtorva paradisuri de vacanță din Europa nu mai vor turiști. E un lucru deja bine știut de multă lume. Din ce în ce mai multă. Pentru că, la ora asta, în plină mahmureală a globalizării, totul se discută în cifre mari. Însă cifrele mari nu mai sînt atît de simpatice, cum păreau cu niște ani în urmă. Beția gîndului că lumea care circulă liber va însemna doar profituri din ce în ce mai mari și prosperitate pentru toți s-a transformat într-o migrenă, care nu trece cu nici o poțiune miraculoasă. Locuitorii unora dintre destinațiile de vis nu mai vor să înoate în valurile de cetățeni veniți din toate colțurile lumii să le inunde străduțele și piațetele, să stea la terase și să facă poze.

În Italia, la Cinque Terre și Veneția, în Spania, la Barcelona, în mai multe sate și orașe de pe coasta Mediteranei, dar și în alte locuri unde turiștii dau năvală, localnicii au început, în fel și chip, să-și exprime nemulțumirea. În mai multe clasamente – iar în cazul de față nu contează dacă punem sau nu preț pe ele, ci faptul că, de multe ori, rezultatele sînt aceleași – Parisul a ieșit cel mai neprietenos oraș. Unii s-au apucat să facă tot soiul de ghiduri, care mai stupide și amuzante, care mai aproape de lumea reală, ca să-i învețe pe parizieni cam cum ar trebui să se poarte cu indivizii sosiți să le viziteze orașul. În multe locuri, presiunea incredibilă a turismului împinge locuitorii din centru spre periferii, transformîndu-i cumva într-un soi de mișcare de rezistență care se grupează cum poate pentru a supraviețui asaltului. Se cîștigă bani buni din turism. Dar prețul cu care vin acești bani îi exasperează chiar și pe unii dintre cei care nu mai au timp să numere cît le intră în buzunar. O nevroză proaspătă, pe cît de evidentă, pe atît de complicată, bîntuie lumea.

Începînd de pe coasta Mediteranei, dar și pătrunzînd adînc în continent, pînă spre nord, în locuri despre care n-ai zice neapărat că sînt interesante pentru migranți, a apărut o populație nouă. Mai bine zis, ai de a face cu un chip nou al lumilor de prin orașe. E un amestec aiuritor cu de toate. Turismul extrasezonier a devenit, în anumite locuri, la fel de sălbatic ca cel din vîrful sezonului. Turiștii, avizi să profite cît mai mult de banii pe care-i plătesc, se amestecă cu migranții și cu chipurile speriate sau ostile ale localnicilor. Unele dintre legendarele destinații de vacanță au devenit ceva foarte apăsător, un fel de amestec de stări, o atmosferă pe care o simți că e gata să explodeze. Oceanul de ochi care inundă străzile se dezlănțuie în fiecare dimineață la fel. Valuri de ochi care nu vor să rateze nimic, să vadă cît mai mult, și se ajută cu aparate de toate felurile să fixeze în memorie absolut tot ceea ce pot înghiți cu privirea. Alte valuri, mai domoale, de priviri discrete – ochi din ce în ce mai mulți, care încă evaluează prudent sau chiar temător situația – dar din care citești, fără să-ți dai seama cum, că vor deveni ceva ce încă nu poți măsura și cîntări la ora asta. Apoi, pe ici, pe colo, freamătul privirilor celor care simt că pierd pămîntul de sub picioare, ochi speriați, din care se citește și panica, dar și disprețul sau ura față de tot ce e biped pe lumea asta, vorbește o limbă anume și poartă cu sine un smartphone sau un aparat de fotografiat.

Rareori mai vezi ființe umane care nu poartă „uniforma“ de turist. O forță nevăzută ne face pe toți să ne îmbrăcăm la fel, să ne înhățăm gadgeturile și să ieșim pe uși, plonjînd în șuvoiul care inundă mai toate destinațiile de vacanță. Deși e foarte multă lume, n o să simți forța șuvoiului dacă te duci prin Halkidiki, sau pe aproape oriunde în Grecia sau în Turcia, cu excepția cîtorva insule care gem de turiști. Pe-aici, prin partea asta de continent, nici lumea localnicilor nu e speriată de cucerirea turistică, ci încă luptă din greu să facă bani din asta. Un anumit fel de sărăcie încă ține trează o umbră de zîmbet autentic. Însă, pe măsură ce te duci spre Vest, un anumit fel de bogăție cască ochii a panică, a disperare, pentru că aici sînt locurile în care se simte cel mai bine frisonul unei lumi în plină schimbare.

Fascinant e că, uneori, turiștii înșiși se urăsc între ei. Sîntem o masă gigantică, în interiorul căreia, în anumite clipe de respiro, ne mai scapă privirea și spre noi înșine. Și-atunci ne urîm că ne-nghesuim pe străzi, în biserici și muzee, ca morsele pe-un petec de stîncă. N-avem loc unii de alții pe terase, pe autostrăzi, în avioane. Ne urîm visceral și ne disprețuim, crezînd fiecare despre celălalt că nu se ridică nici la demnitatea, nici la nivelul intelectual de a fi un turist autentic și competent. Globalizarea sună frumos cînd vinul șade liniștit în frapieră și nu mai ai unde să pui o brichetă pe masă de farfuriile pline cu „mîncarea locală“. Pe urmă, totul se complică. Dimensiunea fenomenului care face ca ființele umane să circule pe toată planeta e ceva ce a depășit net așteptările fiecăruia dintre noi. În interiorul tău, deși nu recunoști, te gîndești că globalizarea e, în primul rînd, pentru tine. Cum îl vezi și pe altul că participă la globalizarea asta, te cam încrunți. Iar cînd vezi oceane de oameni care vor aceleași lucruri pe care le vrei și tu, intri n panică și-ncepi să urăști.

Deocamdată, globalizarea nu ne schimbă natura, ci doar sensurile și direcțiile de mișcare. Poate că, la un moment dat, însăși forța mecanică a acestui fenomen ne va învăța ceva salvator și durabil. Pînă atunci, apele sînt în mișcare. Se formează valul. Puțini, extrem de puțini au la îndemînă placa de surf cu care să se ridice și să vadă cum arată lumea de-acolo. Cei mai mulți dintre noi ne-nghesuim și viermuim, în toate direcțiile, pe plajă. Încă nu vedem ce vine din larg.