Umblu, ce să fac? Umblu cu metroul. Și mă bagă în boală cartela. Cu săgeata invers. Îți sucește mintea. Deci, știți, cartela are un design și inscripționări. E clar, așa intri la metrou, așa pierzi călătorii. Urmezi săgeata! Nu, acum, din vară, s-au schimbat aparatele. Și aparatele noi te obligă să bagi cartela invers. Este un plînset, un țipăt de aparate de cîte ori intru la metrou. Oamenii greșesc, aparatele urlă, răgușesc. Și eu greșesc și, chiar dacă nu, aparatul urlă. Urlă, țăcăne. Jegoasele și tăcutele aparate anterioare erau mai bune ca digitalizatele astea curățele. Și urlă. Cum de nu se pot tipări alte cartele? Cine fură și nu fură destul la metrou, ca să se întoarcă dracului săgeata invers? De șase luni e Valea Plîngerii la metrou, este groază, e horror. Nu poți să pleci, să te lase indiferentă o simplă „băgare și scoatere“ de cartelă. E un zgomot la metrou precum în campania #metoo. Și urlet, și tot urlet. Buluc de oameni și o poluare fonică mai mare decît Casa Poporului. Și la orice oră e aceeași jale. Casiera nu e de vină. Bodyguard-ul nu e de vină. Călătorii sînt de vină, culmea, pentru că urmează instrucțiunile. Și mintea se sucește, rău. Deci, în loc să se în-tîmple un gest firesc, reflex, toată povestea se schimbă în demență. Ești vinovat și ești făcut de rîs, la metrou. În plină lume de gură-cască. Te simți prost, hărțuit, bătut peste urechi. Ca-n „Dănilă Prepeleac“, unde Dănilă îl plesnește peste urechi pe drac.