20 august. Nu-mi dă pace şi se ţine după mine imaginea unui inginer şef de lot la construcţia Casei Poporului care, la capătul unei obişnuite vizite răvăşitoare de lucru a lui Ceauşescu pe şantier, i-a spus şoferului său: „Gogule, du-mă acasă să pot face un infarct liniştit“. 

21 august. Exact acum 42 de ani, cam la orele astea din preajma prînzului, am alergat cu (poate el nu-şi mai aduce aminte, eu da...) Radu Penciulescu, din barul „blocului Turn“ unde sorbeam o cafeluţă neagră, pînă în piaţa Comitetului Central de unde se auzea un vuiet fără precedent. Ne-am pierdut în mulţimea care-l aclama pe Ceauşescu pentru ceea ce nu-i mai fusese dat să audă: înfierarea Uniunii Sovietice şi a ţărilor din Pactul de la Varşovia care atacaseră – spre „ruşinea“ întregului lagăr socialist – Cehoslovacia. Cîteva zile s-a trăit în Bucureşti – conform unei metafore a nu ştiu cui – ca într-o nebunie a unor scăpaţi din lagăr. Am fost convocaţi – toţi membrii Uniunii Scriitorilor, comunişti, necomunişti şi chiar anticomunişti –, pe stadionul Tineretului, să ni se facă instrucţia militară, să ni se încredinţeze obiective defensive în cazul unui atac asupra Bucureştilor; ostaş instruit, cu armata făcută la cai şi la artilerie, mi s-a repartizat o fereastră a Casei Scriitorilor cu deschidere spre Calea Victoriei. Prieteni buni şi foarte buni s-au înscris cu avînt curat în Partidul Comunist, eu nu i-am urmat. În 4-5 zile, minunea s-a liniştit. „Ei“ n-au venit, eu n-am intrat în partid. De ce? De 42 de ani, încerc o explicaţie care să nu fie lăudăroasă, dar nici laşă, cît mai indiferentă la presiunea oportunismelor politice. Înainte de ’89, am formulat-o o singură dată, în clar-obscur, fără teamă, dar în şoaptă, la urechea unei femei iubite, după o lungă îmbrăţişare de amiază, cînd tot ce discuţi – precum zice o poveste orientală – sînt prostii. Nu era cazul nostru: ea îmi ceru să-i spun de ce nu intru în partid... I-am murmurat: „Budapesta“, ea mi-a pus imediat palma ei peste buze, şoptindu-mi: „Să nu mai repeţi asta...“. Ne-am dus după aceea la o pizză şi i-am ţinut un curs scurt (obsesia cursurilor scurte o am şi azi) despre cum sună asta în „Mantaua“ lui Gogol, în vocabularul lui Akakie Akakievici. Era o activistă cu gust literar ferm, nonconformist, îi punea „pe ruşi“ (chiar după ’68) mai presus de toţi scriitorii, şi pe Gogol peste Tolstoi şi Dostoievski. Dacă aş întîlni-o azi, aş întreb-o dacă a citit „Lecţiile de literatură“ ale lui Nabokov care-i dau dreptate. După ’89, am tratat problema cu prudenţă şi decenţă, să nu jignesc stînga (cîtă mai era...) dîndu-mă deştept înainte de vreme şi nici să nu linguşesc dreapta (tot mai multă) ca un oportunist la zi. În sineitatea mea (mă topesc după acest termen nou în limba română), am lucrat îndelung la clarificarea şi chiar simplificarea a ceea ce lăsasem cîndva în clar-obscurul unei sincerităţi „de după“. Am finisat-o şi o pot pune pe hîrtie, fără să mă tem de cei indignaţi în 2010 pentru felul cum gîndeam în ’68: nu intru în partid fiindcă sînt comunist şi, după Budapesta, nici un comunist nu intră într-un partid care a încetat să fie comunist. De-a lungul a numeroase concesii făcute pentru „întreţinere“, nu m-am abătut de la această idee cu care mi-am făurit un partid strict personal, avînd ca imn – dacă ei renunţaseră la dictatura proletariatului – Les feuilles mortes a lui Kosma. După 42 de ani, sînt, cum s-ar zice dialectic, pe o altă spirală a istoriei, pe o treaptă calitativ nouă, dacă nu superioară. 

Ca atare, mă întrerup pentru a-l suna pe Filip Florian, să ştiu ce a făcut la Edinburgh unde a participat la un colocviu cu tema „Literatură şi istorie“; s-a întors aseară cu bine, i-a „mers“ satisfăcător, a discutat cu scriitorul Stephen Vizinczey, fugit în ’56 din Ungaria, şi a avut plăcerea să-i spună că şi la Bucureşti, el, F.F., cunoaşte pe cineva din generaţia Budapesta. Informaţia a fost primită cu plăcere. 

22 august. Mă sună o foarte bătrînă verişoară de gradul II sau III a mamei mele; e încă lucidă, cu o minte brici, la 90 şi: – Relule, ştii că nu mă duceam nici tăiată la un film de ăla sovietic cu comunişti... Nu ai nici o legătură undeva să le spui să termine cu gangsterii ăştia americani în fiecare zi? Îmi vine să-i omor! Am ajuns, Doamne, iartă-mă, să-mi fie dor de un film rusesc... Au şi ei ticăloşi, dar cel puţin ăia acum se mai şi roagă la Dumnezeu.