Numele lunilor au la bază, în multe limbi europene, denumirile latineşti, moştenite sau preluate pe cale cultă. În română, forma cuvintelor reflectă în bună parte intermediarul sud-estic (greaca şi slavona) al reintrării sau al fixării lor în limbă. În cazul lui noiembrie, dicţionarul normativ (DOOM, ediţia a doua, 2010) indică posibilitatea de abreviere nov., care este într-adevăr cea tradiţională şi perfect justificată, chiar dacă se îndepărtează parţial de forma actuală a cuvîntului. Abrevierile româneşti admise se termină în general în consoană (ian., iun., iul.) sau, acolo unde consoana nu e singură, în grup consonantic (febr., mart., apr.), nu în vocală sau semivocală. E drept, intervin azi şi alte modele de abrevieri, mai convenţionale, provenite din standardizări bazate pe un principiu strict formal (numărul de litere), cum ar fi abrevierile tăbliţelor de înmatriculare sau cele ale domeniilor din internet. Abrevierea noi. nu este conformă cu tradiţia prescurtărilor româneşti – ceea ce nu o împiedică să apară tot mai des în internet, probabil generată automat de diverse programe insuficient adaptate sau complet indiferente la specificul unei limbi: ştirile din rubrica „Ultima oră“ ale unor publicaţii sau căutările pe site-ul unor biblioteci sînt datate pe tiparul 14 Noi 2017.

Pe site-ul Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, calendarul disponibil în toate limbile Uniunii ne permite să facem o comparaţie între denumirile lunilor în diverse limbi, dar şi între sistemele lor de abreviere. Pentru luna noiembrie, abrevierea nov. se potriveşte în multe limbi, din familii diferite, dar cu acelaşi bagaj al culturii clasice, transpus timp de secole în diverse zone ale lexicului. Nov. e abrevierea din franceză, italiană, spaniolă, portugheză, engleză, germană, maghiară etc. E interesant că limbile care au în comun cu româna aceeaşi tradiţie culturală medievală şi de care forma din română se apropie cel mai mult (greaca şi bulgara) abreviază cuvîntul după principiul consoanei finale, obţinînd abrevieri identice, desigur scrise cu litere diferite – greceşti, respectiv chirilice: noem.

Româna nu a ales însă abreviarea noiem. (care ar fi fost cam lungă, de altfel!), ci a recurs la forma nov., provenită din novembre şi novembrie, variante care au circulat destul de mult în secolele al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea şi care sînt un exemplu de remodelare latinistă a cuvintelor împrumutate pe altă filieră. De fapt, în limba mai veche (secolele al XVI lea – al -XVIII-lea), numele lunii apare, în acte juridice şi în calendarul bisericesc, mai ales în formele noemvrie şi noiemvrie (mai apropiate de forma din greacă, noemvrios, la rîndul ei provenită din latinescul november, luna a noua din calendarul vechi roman). Noemvrie e forma înregistrată în Lexiconul de la Buda (1825); în schimb, Laurian şi Massim (1876), în dicţionarul lor academic şi latinizant, preferă formele novembre şi nouembre, legate de latină şi de corespondentele moderne din italiană, spaniolă şi franceză (novembre). Şi Scriban, în dicţionarul lui din 1939, alegea forma novembre, respingînd o variantă hibridă din epocă: „Azi (mai des, dar nu mai bine) Noembre“. A circulat şi o altă formă hibridă: de exemplu, ziarul Românul din Arad din data „17 noemvrie 1929“ folosea în corpul articolelor (de cinci ori!) varianta novembrie.

Au existat, desigur, şi încercări de a readuce în uz denumirile populare ale lunilor, adesea figurate (legate metonimic de fenomenele atmosferice) şi glumeţe. Tudor Pamfile, în Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului (1914), inventaria cîteva dintre aceste denumiri – „Noemvrie se mai numeşte şi Vinicer – luna vinurilor – Yinar, la macedoromâni, iezmăciune – luna aiasmei –, Brumar, Brumariu, Brumarul mare, Promorar, Luna brumei, luna promoarei, luna promoroacei şi se pare că chiar şi Brumărel“ – şi oferea exemple din care se poate observa imaginea predominant pozitivă a lunii în poezia populară: „luna lui Brumari / C-atuncea-s nopţile mari, / Şezi cu mândra cît îţi place / Şi ziuă nu se mai face“. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).