De ce-i nordul sus pe hartă, și nu jos sau, ca să mă exprim cu cuvintele mele, la stînga? În ultimii ani s-a tot vorbit nu despre absența unui motiv științific pentru această alegere, absență care e evidentă, ci despre măsura în care această alegere, născută ideologic, perpetuează o ideologie. Cam toate limbile valorizează, în mici metafore cotidiene, susul față de jos, deci ce e mai la nord pe hartă ne va apărea mai important. Hărțile din secolul al XVI-lea ale lui Mercator, care impun practic prezența nordului în susul hărții, nu sînt neapărat o declarație de dispreț față de sud și consfințesc poate, pur și simplu, faptul că în emisfera nordică e mai mult uscat și mai multă lume, și deci se face mai mult grătar. Pe de altă parte, felul în care sînt orientate și centrate hărțile n-are cum să nu influențeze percepția importanței relative a statelor. Că hărțile ar fi putut fi azi altfel, e clar. Multe hărți creștine medievale aveau estul (adică Paradisul) sus. Multe din cele islamice aveau sudul sus, dat fiind că se orientau către Mecca, față de care mare parte din lumea musulmană se afla mai la nord (ceea ce e încă valabil, în ciuda faptului că Indonezia e acum statul cu cea mai mare populație musulmană din lume, în vremea ce, în zilele lui Mercator, islamul încă nu domina hinduismul și budismul local).

Cum arătau hărțile grecești antice nu știm. Nici una nu s-a păstrat. Povești cu hărți s-ar mai găsi. Cînd un lider grec din Milet încearcă să-l convingă pe regele Spartei să îi dea o mînă de ajutor împotriva perșilor, el vine pregătit, spune Herodot (V, 49), cu o hartă pe o tăbliță de bronz, pe care arată tacticos: uite, aici sînt ionienii, apoi lidienii, dincolo frigienii… (Exact ca la curs.) Eu pun pariu că regele spartan se uita la hartă și, în loc să îi stea mintea la tratate diplomatice, se gîndea numai: nu mi-o dă mie? La asta se adaugă un episod din viața lui Socrate (păstrat, ce-i drept, într-o sursă mult mai tîrzie, Aelianus, Var. Hist., III, 28) care ni-l înfățișează pe filozof dedîndu-se la miștouri cartografice. Pe scurt, Socrate îl duce pe Alcibiade, care se umfla mereu în pene pentru că avea proprietăți funciare fără număr, undeva în oraș, unde era expusă o hartă a lumii. Pe acea hartă, Alcibiade reușește, de bine, de rău, să identifice Attica, dar, evident, nu și propriile terenuri, tocmai bine pentru ca Socrate să poată comenta că deci se lăudase cu ceva ce nici măcar nu era o parte a lumii.

Cum despre hărțile romane am vorbit altădată, aș mai da cîteva exemple de hărți vechi din Orient. Cu vestul sus e, de pildă, o hartă akkadiană de pe o mică tăbliță de lut (cît buzunarul de la cămașă), veche de aproape patru milenii și jumătate, găsită în nordul Irakului. Apar acolo așezări, rîuri, munți (cei din urmă ca un fel de solzi), dar și dimensiuni de ogoare și de parcele. După inscripție, e posibil să fie vorba de locația unei garnizoane a unor trupe venite din Ebla, din nordul Siriei. Cu sudul sus e o hartă egipteană veche de mai bine de trei milenii, o fîșie îngustă de papirus lungă de aproape trei metri descriind o zonă din deșertul egiptean, între Nil și Marea Roșie, unde erau mine de aur și cariere de unde se scotea o anume gresie verzuie, la mare preț. Dacă n-aveai statui făcute din gresia aia sine qua non, te oprea lumea pe stradă și ți zicea: săracule! În mijlocul papirusului este o stelă ovală cu numele faraonului, mai sus templul lui Amon și patru clădiri descrise (cu patos reținut) drept „casele unde se spală aurul“. Mai sînt indicate un rezervor de apă, distanțe, simboluri și un fel de legendă. E cea mai veche hartă geologică din lume și cea mai veche hartă de interes topografic în general. Sînt desenați și copaci pe ea, anume – normal – tamarinzi.

Încă două hărți de lut al căror nord nu e clar. Mai întîi, o hartă a cetății Nippur (1200 î.Hr.), cu descrieri în sumeriană și akkadiană: numele cetății, templul cel mai important, templul mai mic, apoi un fel de întins Cișmigiu local, în fine, rîul Eufrat (care în antichitate era imediat lîngă cetate, dar azi e mult mai departe). Porțile din zidurile cetății sînt marcate, ca și șanțurile de fortificație. Canalul central de pe hartă e de identificat cu cel care împarte încă ruinele în două pe situl de azi. E drept că arheologii au descoperit templul cel mare altundeva decît apare pe harta făcută de poporul care a făcut templul. Ar fi o exagerare să numim asta o problemă? Nu.

Pe o faimoasă hartă babiloniană a lumii (mappa mundi) de la 600 î.Hr., lumea e o stea cu șapte vîrfuri, ceea ce dovedește o putere de observație ieșită din comun. Acest Babilon mitologic se află în interiorul unui „rîu cu ape amare“ (așa e descrisă în cuneiforme această mare). Orașul, un dreptunghi prelung, e împărțit în două de Eufrat și se învecinează, între alții, cu asirienii la est și cu chaldeenii la sud-vest, desenați ca niște cerculețe. O linie curbă undeva sînt munții Zagros, iar cîteva linii drepte reprezintă un triumf birocratic asupra mlaștinilor din sudul orașului.

Aici închid muzeul și îmi iau rămas bun. În buzunarul de la cămașă? Nimic. A, da, tăblița de lut. Ca să vezi. Poftiți. Și bucățelele astea mici.