Pe cînd stăteam într-o coloană de mașini din aceea fără speranțe, am observat un tip pe trotinetă care trecea nonșalant pe lîngă noi cu o viteză de invidiat. Evident, trotineta era electrică și omul părea să nu facă nici un fel de efort. Ca un înger fericit. Mi-am dat seama că e un mijloc de transport despre care nu știam mai nimic. Curios, am început să mă interesez. E o categorie mai largă pe care magazinele o încadrează la ceea ce ele numesc „mobilitate urbană“. Un capitol în care se mai înscriu skateboard-urile electrice (unele, cică, off-road), hoverboard-urile și biciclurile cu sau fără ghidon, monociclurile (acele roți cu baterie care se țin între picioare într-un echilibru incredibil) și alte asemenea „ciudățenii“. Uneori, invențiile acestea primesc numele pretențios de scutere electrice. Studiind mai în amănunt problema, am descoperit că trotineta electrică este considerată un mijloc de a ajunge la serviciu, de a te deplasa printr-un oraș aglomerat, mai degrabă decît un vehicul de agrement. Unii chiar își fac reclamă spunînd că trotinetele lor pentru adulți se diferențiază clar de cele pentru copii. Probabil știu ei bine că rușinea de a merge pe trotinetă ca adult e încă de neneglijat în societatea noastră. Dar poate că un oraș în care o mulțime de oameni ar circula cu asemenea forme variate de deplasare ar fi foarte interesant. Mulți cred că asta e o bună soluție pentru București.

La un moment dat am fost și eu sedus de ideea asta. Ca unul care a mai folosit bicicleta prin oraș, m-am gîndit că în special trotineta electrică ar putea fi un mijloc de deplasare mai flexibil, mai puțin solicitant, ba chiar mai puțin periculos, fiindcă, în mod reflex, șoferii te asociază mai degrabă cu pietonii, pe care se pare că au reflexul să-i ferească mai bine decît pe bicicliști. În plus, cu trotineta poți merge și pe trotuar fără să provoci panica și indignările pe care le-ai stîrni ca biciclist.

Nu-mi place militantismul eco-hipstero-vegano-agresiv al unora care se cred superiori pentru că au două roți și un lanț. Dar un miting de trotinetiști, hoverboardiști, monocicliști, skateboardiști și alte asemenea specii încă rare ar fi poate ceva mai nostim. Trăiască trotinetele, mi-am spus deci, la un moment dat, aceste adevărate cenușărese ale traficului! Și care, pentru ani buni parcă dispăruseră complet din memoria colectivă, chiar dacă mulți am avut așa ceva pe cînd eram copii.

De observat însă că, pentru o trotinetă electrică, e nevoie de ceva bani. E mai scumpă decît o bicicletă obișnuită, ba chiar unele modele se apropie de o mie de euro. Sigur, găsești și cu o mie de lei, dar nu știu cît de bine te descurci cu așa ceva în trafic. Se încarcă la baterie ca un telefon (se și conectează la telefonul mobil prin Bluetooth, cu ecranul lor LCD), dar cele mai ieftine nu prea pot fi folosite ca trotinete mecanice atunci cînd se descarcă bateria pentru că roțile se învîrt greu.

Citind comentariile de pe Internet, am aflat și de ce se plîng utilizatorii. Autonomia e în general încă o mare problemă. Cea înscrisă în datele vehiculului e în realitate mereu mai mică (la fel cum consumul mașinilor e întotdeauna mai mare decît cel dat de producător). Pietricelele sau crenguțele de pe străzi sînt și ele o mare problemă. Pentru micile roți ale unei trotinete e nevoie de asfalt neted și curat. Dar bordurile, gropile sau diverse alte obstacole sînt în general o problemă și pentru bicicliști. Pe urmă, cică, dacă mergi prea mulți kilometri, trotineta, fie ea și electrică, devine obositoare. Evident! În fine, cele mai multe dificultăți țin tot de calitatea infrastructurii orașului.

Nu eram prea convins că aș da așa mulți bani pe o trotinetă, dar am încercat să discut cu un vînzător. În primă instanță mi-a spus că înaintea mea are „de rezolvat“ un alt client și că trebuie să aștept. Clientul acela aștepta însă și el de vreun sfert de oră nu se știe ce, iar în cele din urmă „rezolvarea“ s-a soldat cu multe bombăneli. Am venit eu la rînd. Vînzătorul mi-a spus că modelul expus (și cu care toată lumea se plimba prin magazin) era unic. Nu mai aveau altele în depozit, deși sezonul abia începuse. Mi-ar fi dat-o și pe aceea folosită, dar fără vreo reducere. Modelele celelalte erau, și ele, ba la fel de unice și folosite, ba inconvenabile din diferite motive. Am întrebat dacă pot găsi modelul dorit la alte magazine din aceeași mare rețea. Mi-a spus că nu are habar, că nu au conexiuni cu alții. Comercianții de la noi pot uneori face pereche bună cu obstacolele din infrastructură. Parcă nici n-ar fi vrut banii mei. Și parcă nici eu nu mai voiam trotineta lor. Am realizat dintr-odată că trotineta e pentru orașe mai civilizate, în care lucrurile merg bine. Speranțele mele fuseseră, de fapt, deșarte. Nu, în București nici măcar umila trotinetă nu poate rezolva nimic. Poate trotilul.

Foto: flickr