Băieții sînt fascinați de mașini, toți au mașinuțe de jucărie și afișe sau poze cu mașini spectaculoase, extraordinare, legendare. În copilăria mea era vorba, evident, despre mașini străine, cele care apăreau prin filme, că doar nu era să facă cineva vreo pasiune sau vreo colecție de Dacii. De altfel, nici nu țin minte să fi existat mașinuțe de jucărie Dacia. Nici cînd se fac mari, băieților nu le trece bucuria mașinuțelor. Doar că atunci ele se pot transforma în mașini adevărate. Bărbații nu-și împrumută niciodată automobilele proprii, dar, de cîte ori au nevoie, închiriază mașini. Și românii pot închiria acum orice fel de automobil din orice colț al Europei și nu numai. Dar bineînțeles că mașinile astea nu seamănă de obicei cu cele din copilărie. Nu sînt de colecție. Și de obicei nu închiriezi o mașină pentru că-ți place, ci pentru că ai nevoie. Agențiile de închirieri, însă, se dovedesc adeseori pline de surprize.

În Anglia, de exemplu, văzîndu-mi pașaportul românesc, mi-au cerut biletul de avion de întors în țară, ca dovadă că nu aveam de gînd să mă întorc cu mașina lor cu volan pe dreapta acasă la București, peste Canalul Mînecii, căruia ei îi zic English Channel. Cu altă ocazie, în Franța, procedurile birocratice de închiriere au durat foarte mult. Femeia de la ghișeu a verificat prin telefon pînă și dacă sînt înregistrat la hotelul pe care-l indicasem în formular. A intrat într-o oarecare viteză abia cînd am întrebat-o de ce nu am parte de aceeași încredere și operativitate de care se bucura individul cu pașaport american de la ghișeul alăturat. În cele din urmă mi-a dat o mașină în care a trebuit să mă urc fără s-o văd, pentru că individul care mi-a scos-o din garaj, direct în stradă, m-a zorit să-i iau locul la volan ca să nu încurcăm traficul. Cînd m-am apropiat cu ea de intrarea hotelului, ai mei mă așteptau cu niște figuri lungi și uimite. Ei vedeau botul boțit al mașinii, pe care eu nu-l observasem. M am întors cu ea la agenție, unde mi s a spus într-o doară să fiu liniștit, fiindcă „probabil“ lovitura era înregistrată în evidențele lor. Era o firmă mare, în centrul Parisului.

Altă dată, în Germania, trei familii am închiriat trei mașini. Una dintre ele era foarte friguroasă. Pasagerii au descoperit că în dreapta, pe sub bord era o spărtură cît o minge de fotbal prin care intra aerul de afară. Pe autostradă, noaptea tîrziu, iarna, soluția a fost să acoperim gaura cu bandă adezivă (românul prevăzător are mereu așa ceva la el). A funcționat de minune și, o săptămînă mai tîrziu, mașina a fost dată înapoi cu acea improvizație cu tot. Sînt aproape sigur că și azi circulă tot așa, bandajată. În Italia, la un moment dat am avut parte de un agent de închirieri care și-a unit degetele de la o mînă cu vîrfurile în sus, începînd s-o miște de sus în jos, într-un gest tipic al italienilor care vor să te convingă că-ți oferă ceva cît se poate de bun. Ne oferea o mașină mai mare decît ceruserăm, fără cauciucurile de iarnă de care am fi avut nevoie și pe care, în total, a trebuit să dăm mai mulți bani decît scria în contract. Era o soluție pe care el ne-o prezenta ca pe o favoare.

În Austria, la predarea unui automobil închiriat, mi s-a întîmplat să dau peste un tip care l-a luat la puricat. A analizat toate zgîrieturile și zgîrieturicile făcute cine știe cînd, în istoria nu foarte scurtă a acelui automobil. Nu mai spun că unele zbenghiuri, pe care el le nota pe o foaie, nu erau decît niște minusculi stropi de noroi care dispăreau dacă treceai cu degetul peste ei. Am asistat așadar, nu fără un oarecare amuzament, la o demonstrație extraordinară de minuțiozitate nemțească. Inutilă, de alt­fel, întrucît mașina avea toate asigurările posibile. Spectacolul era să mă facă însă să pierd avionul. În fine, în Cipru, mi-aduc aminte că, bărbat fiind eu, cum spuneam, am fost curios la un moment dat să văd cum arată motorul Fordului pe care-l închiriasem. I-am deschis capota, dar, după ce mi-am satisfăcut curiozitatea, n-am mai putut s-o închid la loc. Toți bărbații de pe stradă s-au adunat lîngă mine, unii cu sfaturi, alții chiar cu unelte, încercînd să mă ajute. Nimeni n-a reușit însă să-i dea de capăt acelei închizători, așa că am fost nevoit să mă întorc cu mașina la centrul de închirieri, cît am putut de încet, așa încît capota care clămpănea ca o gură de pește să nu se dea peste cap. Acolo mi-au dat alta, fiindcă nici ei n-au fost în stare s-o repare pe loc.

Toți cei care închiriază mașini știu deja de mult și că orice asemenea procedură presupune blocarea unei garanții importante de pe cardul bancar, iar eliberarea banilor durează cu săptămînile. În ciuda acestor neplăceri, și eu, și probabil mulți alții ca mine vom continua să închiriem mașini ori de cîte ori ne vor face trebuință. Asta chiar dacă mai nou am aflat că nu mai există nici cea mai mică speranță ca printre aceste mașini să se găsească celebrul Ford Mustang pe care-l conducea locotenentul Bullit (Steve McQueen). Filmul acela pe care l-am văzut în copilărie și în care, în timpul celebrei urmăriri de pe străzile în pantă din San Francisco, timp de 11 minute nu se aude decît muzica rotundă de bas a fabulosului motor V8. După turnarea filmului, acea legendară mașină verde închis se pierduse. Unii sperau că, chiar așa bătrînă cum era, s-ar fi putut rătăci pe undeva prin lume, printre mașinile firmelor de închirieri. Ei bine, nu. Conform Fox News, luna trecută a fost descoperită într-o curte din Mexic și autentificată drept cea din film.