În româna colocvială, expresia muc şi sfîrc se bucură de oarecare popularitate, dobîndită probabil datorită surprizei comice pe care o produce asocierea celor doi termeni. Formula, folosită cel mai adesea adjectival, cu sensul „foarte bun, excepţional“, este unul dintre numeroasele mijloace de exprimare lexicală şi stilistică a valorii superlative: „mîine e un concert muc şi sfîrc“ (twitter); „condiţie fizică muc și sfîrc“ (gsp.ro); „toate numai echipe muc şi sfîrc“ (fcsteaua.ro); „cadre proaspete, (…) numai «muc şi sfîrc», profesionişti de excepţie“ (national.ro) etc. Expresia se foloseşte (mai rar) şi substantival, cu sensul „insul sau lucrul cel mai important, cel mai interesant etc.“: „aceşti doi muc şi sfîrc ai politicii cisnădiene“ (cisnadie.wordpress.com); „Muc şi sfîrc din telegramele Wikileaks din România“ (cotidianul.ro). Comentariile din Internet reflectă diferitele interpretări pe care vorbitorii tind să le dea expresiei; cineva se arăta surprins, de pildă, că i se atribuie sens pozitiv unei expresii pe care el o percepea mai curînd ca negativă: „personal nu o văd ca ceva pozitiv, cu atît mai puţin extraordinar: muc – mic, neînsemnat, scîrbos; sfîrc – mic, neînsemnat; nu ştiu, doi termeni cu conotaţii oarecum negative pot rezulta într-o expresie cu caracter pozitiv?“ (blogspot
.com, 2007). Sînt şi contexte care par să indice o interpretare a formulei în cheie vag sexuală (probabil ca urmare a prezenţei cuvîntului sfîrc). Expresivitatea familiară şi conotaţiile contradictorii favorizează folosirea ironică a sintagmei: „evident, sîntem inteligenţi, integri, serioşi, muc şi sfîrc, dar nu candidăm“ (contributors.ro).

Expresia este atestată de Nina Croitoru Bobârniche, în Dicţionar de argou al limbii române (1996), cu glosarea „formidabil, excelent“, şi de Anca şi George Volceanov, în Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române (1998), cu o explicaţie similară – „excelent, de cea mai înaltă calitate“; nu este însă înregistrată de dicţionarele mai vechi şi de cele generale. Explicaţia expresiei a fost dată, cu toate detaliile filologice şi cu argumentele cele mai convingătoare, de profesorul Stelian Dumistrăcel, în volumul Pînă-n pînzele albe. Expresii româneşti (2001, pp. 248-252). Vechimea expresiei e greu de stabilit, dar e clar că asocierea se bazează pe sensuri mai vechi ale cuvintelor muc şi sfîrc, consemnate în dicţionarele noastre istorice. În Dicţionarul limbii române (DLR, Litera M, 1965), muc apare cu sensul „secreţie nazală“, dar şi în numeroase alte sintagme, cu accepţii care au ca element comun ideea de „vîrf“: se vorbeşte astfel de mucul lumînării, de mucul de papură, de cînepă, de grîu etc.; cuvîntul poate desemna şi un capăt, o bucată, un rest (muc de ţigară), fiind sinonim cu moţ (mucul curcanului) şi chiar cu sfîrc (mucul sînului). Etimologia latină (mucus) nu explică decît primul sens; e deci foarte posibil să fie vorba (cum consideră Stelian Dumistrăcel) de două cuvinte diferite, cu origini distincte. De la sensul „vîrf“ s-au dezvoltat probabil valorile atestate ale expresiei superlative de muc, pe care o citează Damé în dicţionarul său român-francez din 1893, şi apoi Zanne, în Proverbele românilor, II (1897): „frumoasă de muc“ – cu înţelesul „foarte frumoasă“ (mai multe atestări din secolul al XIX lea se găsesc în explicaţiile profesorului Dumistrăcel).

Sensurile lui sfîrc (cuvînt a cărui origine nu a fost definitiv stabilită) pot sugera şi mai clar metafora excelenţei. Cuvîntul este folosit azi mai ales ca echivalent popular al termenului ştiinţific (preluat din franceză) mamelon, dar sensul său cel mai larg este de „vîrf proeminent“, „extremitate ascuţită“. Dicţionarul academic (DLR, Litera S, 1990) înregistrează numeroase contexte care particularizează sensul fundamental: pe lîngă „sfîrcul ţîţei“ (Ştefan Episcupescu, Practica doctorului de casă, 1846), este evocat frecvent sfîrcul urechii sau al mustăţii; mai rar, sfîrcul bărbii sau al nasului. Şi în afara cîmpului semantic al corpului uman sînt contexte tipice de apariţie a cuvîntului; de exemplu, în sfîrcurile biciului sau ale gîrbaciului. Uneori e greu de spus dacă este vorba de o extindere metaforică (de la una dintre ipostazele concrete ale sfîrcului) sau pur şi simplu de o actualizare a sensului general – vîrf.

Există deci o convergenţă a sensurilor cuvintelor coordonate muc şi sfîrc, care se susţin şi îşi intensifică reciproc valoarea, într-o tautologie expresivă. În timp, uzul a făcut totuşi ca pentru fiecare dintre cele două cuvinte sensul cel mai uşor actualizabil să fie altul decît cel al expresiei: nici muc, nici sfîrc nu mai evocă în primul rînd vîrful, punctul cel mai înalt de realizare a unei calităţi – ci ipostazele lor organice, cît se poate de diferite. Asocierea celor două cuvinte monosilabice pare absurdă, nemotivată, comică – exact ceea ce îi poate asigura succesul în registrul colocvial.