Docu a fost unul dintre doctorii cei mai interesanţi – sînt convins – din Iașii anilor ’70-’80. Era un tip dinamic, plin de umor, gata oricînd să stea la o şuetă cu multitudinea sa de pacienţi. Bolnavii îl îndrăgeau din acest motiv, găsind în el nu doar un profesionist al lui Hipocrate, ci şi un companion ideal, dătător de confort psihic în momentele de criză anatomică. Docu a fost şi medicul meu curant – pe parcursul copilăriei şi adolescenţei –, apelativul bizar cu care mi-a rămas în memorie fiind chiar prescurtarea de la „doctor“, atribuită de mine lui în anii vîrstei pre-raţionale. Aveam sentimentul că Docu existase dintotdeauna, că era de fapt o extensie firească a universului meu înconjurător. Făceam temperatură, Docu sosea în mai puţin de cincisprezece minute, mă durea urechea, Docu apărea cu viteză neverosimilă, îmi era doar lehamite de școală și mimam suferința terminală, Docu se prezenta la apel, devenindu-mi complice în mod tacit. Docu ajunsese un garant al securităţii şi integrităţii mele individuale, stăpînind – în mod miraculos – aplecarea către catastrofic a lumii în care trăim. Prin gesturile lui magice, de a privi cu lanterna şi „ochiul-oglindă“ în adîncimile laringelui sau de asculta, cu ajutorul unui tub fascinant, ca un telefon feeric, făcut numai dintr-un „receptor-ureche“, convulsiile cele mai intime ale fiinţei tale, Docu juca rolul de deus ex machina în interiorul unei opere dramatice, nelipsite de momentele ei de suspans, care se termina totuşi cu bine. Crescînd, am descoperit o altă latură a personalităţii lui Docu – literatura. Omul nu era doar consumator de texte, ci şi autor al lor. Foarte pe scurt, Docu aspira să fie scriitor, deşi, dotat cu bun-simţ nativ, nu recurgea la presiuni (atît de familiare unora!) pentru a fi receptat ca atare. Ştiam că scrisese teatru în tinereţe (cîteva piese i-au fost publicate şi i s-au jucat chiar la Naţionalul ieşean), însă nu acordam mare atenţie activităţii sale artistice. Mi se părea un exerciţiu uşor ghiduş, fără miză culturală semnificativă, nici măcar în capul autorului însuşi. Cînd am început să mă ocup şi eu de literatură, Docu (apropiat acum de vîrsta pensionării) m-a asigurat mereu de fidela sa lectură şi, mai ales, de întreaga lui preţuire

Aceasta pînă într-o zi, cînd ceva neaşteptat s-a întîmplat. Docu m-a vizitat intempestiv, în calitate diferită de cea medicală (de altfel, vioiciunea tinereţii mă făcuse să nu mai apelez, de ani buni, la serviciile lui profesionale). Ţinea – timid – un manuscris sub braţ şi îşi găsea suficient de greu cuvintele explicative. Mi-a spus că are încredere în calităţile mele evaluative şi că, neavînd ocazia des să vorbească unor critici literari adevăraţi, ar fi vrut să profite de prietenia noastră pentru a lămuri dilema crucială a vieţii lui. Avea ori nu talent literar? Merita sau nu să-şi dedice anii pensiei activității artistice? Îmi oferea un fel de opus magnum, un roman la care lucrase decenii la rînd şi pe care nici un ochi străin nu-l mai văzuse pînă atunci. Voia să-l citesc cu atenţie şi să-i dau un verdict onest, lipsit de formalităţi amicale. Am ştiut deodată că Docu vorbea înfiorător de serios. Obişnuit cu severitatea profesiei medicale, Docu dorea un diagnostic. Un diagnostic estetic ce putea ucide ori reînvia. Cu toată superficialitatea acelor ani de juneţe, am tras aer adînc în piept şi i(mi)-am promis că nu l(mă) voi dezamăgi. Am trecut neîn-tîrziat la lectura voluminosului op… Ce să zic acum, la două decenii şi jumătate de la episod? Docu nu ascundea un talent literar remarcabil, deşi mici sclipiri narative existau pe parcursul imensei construcţii epice. Nu trebuia un super-profesionist al literaturii pentru a ajunge la o asemenea concluzie. Romanul se dezvolta inegal, cu personaje inconsecvente şi situaţii stufoase. Fraza părea neprelucrată îndeajuns, iar naivităţile de atitudine nu lipseau. Am citit tomul cu creionul în mînă şi am făcut o mulţime de observaţii. L-am chemat apoi pe Docu, cu inima strînsă, pentru a discuta. Nu puteam să-l mint (îmi tot repetam), promisesm să fiu profesionist. Eram tînăr şi credeam că nu voi face niciodată compromisuri. I-am spus sincer părerea mea (negativă) despre roman, menţionînd totuşi, cu modestie, că ea nu se considera, nici pe departe, „una autorizată“. Din surîsul amar al lui Docu am înţeles însă imediat că, pentru el, ea era astfel. N-a căzut în melodramatisme, nu şi-a pierdut umorul, dar, în chip vizibil, ceva intim şi preţios se distrusese în constituţia sa interioară.

Ne-am despărţit prieteneşte şi, ulterior, ne-am mai văzut de cîteva ori, pînă la moartea lui – survenită după vreo cinci ani. În acele întîlniri, nu l-am mai regăsit pe Docu, cel din copilăria mea, vesel şi dinamic, ci o copie palidă a lui, plină de inhibiţii şi formalităţi. Nu vreau să fac un joc paranoid şi să bănuiesc că intransigenţa mea critică i-a produs respectivele mutaţii identitare. Omul se apropia de o vîrstă şi, după cum am aflat mai tîrziu, suferea deja de o boală grea. Cu toate acestea, setea mea de obiectivitate, manifestată atunci covîrşitor, mi-a lăsat, pînă în prezent, un gust amar pentru care, evident, nu fusesem pregătit. Remuşcarea s-a intensificat şi mai mult cînd am realizat că Docu nu a încercat să-şi publice romanul în anii care au urmat. Ce m-ar fi costat o vorbă laudativă – în care nu credeam – adresată cuiva care mă preţuia în mod autentic? Pînă unde trebuie să meargă verticalitatea noastră în artă? Unde este trasată limita lipsei de compromis în literatură? Iată cîteva întrebări la care nu voi putea răspunde onest niciodată. Pot confirma doar că am rămas cu tristeţea de a fi lăsat – măcar o dată în viaţă – compulsia „profi“ să o ia înaintea umanităţii din mine. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons