Inventarul de insulte din registrul popular al limbii, extrem de bogat şi variat, rezistă destul de bine în timp; originea multor termeni nu este însă clară şi nici istoria lor nu e uşor de urmărit prin intermediul mărturiilor scrise. Termenul depreciativ marţafoi nu mai e astăzi la fel de folosit ca în trecut, dar nici nu dispare: îl menţin în uz, probabil, forma sonoră stridentă şi expresivă şi terminaţia în care se poate recunoaşte un sufix cu conotaţii peiorative (ca în maimuţoi, ţărănoi, papiţoi etc.). Cuvîntul pare a fi fost destul de răspîndit cu două secole în urmă. Dicţionarele îi indică o primă atestare în Caracterurile lui Barbu Paris Mumuleanu, din 1825, în poezia satirică Muierile, unde bărbaţii sînt prezentaţi ca împinşi de către femei spre cheltuieli nesăbuite: „Dau sărmanii, cheltuiesc, / Pă ele le-mpodobesc, / Şi ei rămîn marţafoi, / Nătăfleţi, gugumani, boi“. Din 1826 datează o declaraţie a bucureşteanului Dumitrache, aflat într-un conflict prelungit cu polcovnicul Fotache, vecinul său. Cauza disputei e aruncarea reciprocă a lăturilor, a gunoiului şi a noroiului dintr-o curte în cealaltă; în scena culminantă, povesteşte Dumitrache, „dumnealui mi-au zis: pănă cănd o să fii neînţelegător, mojicule şi varvar? Aşa eu auzind aşa toate astea, i le-am zis împotrivă că dumnealui este mojic, varvar, marţafoi“ (G. Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti). Cuvîntul apare şi în Povestea vorbei a lui Anton Pann, în secţiunea Despre năravuri rele, unde este versificată istoria unor „vagabonţi, crai, haimanale“, „oameni fără căpătîie, şarlatani neprocopsiţi“, „ştrengari“, „golani, / marţafoi porniţi spre rele şi de faţă hoţomani“. Cuvîntul îi era foarte familiar lui Heliade Rădulescu, care pare să-l fi considerat o insultă emblematică a vremii sale, potrivit ca termen de comparaţie: „era ceva mai teribil decît a zice astăzi marţafoi sau, ferească Dumnezeu, burtă verde“; „îmi pare rău cînd aud şi pe români că ţin tot una cu vorbe ca marţafoi, burtă verde şi cîte şi mai cîte“ (Echilibru între antiteze). În Satirele politice publicate de C.D. Aricescu, marţafoi e unul dintre termenii de caracterizare depreciativă a manifestanţilor de la 1848: -„Mulţi băieţi şi băieţoi, / Şi golani, şi marţafoi, / Derbedei, feciori de lele / La căciuli cu panglicele“. Marţafoi e frecvent în varietăţile regionale din sud, dar nu e limitat la ele: îl folosesc şi autori din Moldova şi Transilvania: Alecsandri şi, chiar destul de des, Coşbuc („Vă văd așa de rupți și goi / De latră cîinii după voi! / Sînteți boieri, ori marțafoi?“, în Ştefăniţă-vodă). Regăsim termenul la Mateiu Caragiale („mutra obraznică de marţafoi“) şi în paginile revistelor umoristice Gura satului sau Furnica.

Originea cuvîntului e încă nelămurită: nici una dintre soluţiile propuse (pe care le trece în revistă Alexandru Ciorănescu, în Dicţionarul etimologic) nu pare mulţumitoare, nepotrivindu-se prea bine nici ca formă, nici ca sens. Se poate presupune o legătură – probabil de simplă contaminare, de suprapunere formală – cu marţ şi marţi, moştenite din latină, din martius şi martis (dies), numele vechi al lunii martie, respectiv numele zilei din săptămînă. S au încercat şi apropieri de denumirile unei figuri negative din credinţele şi superstiţiile populare – Marţolea sau Marţeara (Marţi seara). Se poate presupune şi o apropiere de termenul marţ folosit, la jocul de table, pentru a desemna o formă de înfrîngere categorică, de la care s-a extins expresia a face marţ a învinge, a întrece, a lăsa fără replică“; cuvîntul provine din turcă, unde forma mars are aceleaşi sensuri şi utilizări. E tentantă ipoteza adaptării (prin contaminare cu marţ) a vreunui alt cuvînt turcesc (cum ar fi martaval – „minciună, vorbă umflată“ sau martavalci – „mincinos, palavragiu“, în Redhouse 1998), dar totul rămîne doar o speculaţie riscantă, fără dovezi.

Oricum, marţafoi e încă destul de cunoscut şi folosit, în declaraţii politice, în articole jurnalistice şi în comentarii online, mai ales în asociere cu un demonstrativ sau un nume propriu: marţafoiul ăsta, marţafoiul de X, „acest marţafoi etern“ (forum.softpedia,com) etc. Sensul, ca în cazul multor insulte, nu este stabilizat, putînd acoperi, în funcţie de context, diferite trăsături negative: lipsa de importanţă şi de valoare, prostia, ifosele etc. Dicţionarele (de pildă, Dicţionarul limbii române, DLR) preiau sensurile contextuale şi descriu marţafoiul ca „om de nimic, om fără căpătîi, vagabond, golan“, ca „nătărău, prost“ sau ca epitet depreciativ pentru orăşean, pentru cel îmbrăcat altfel decît comunitatea rurală de referinţă; în alte dicţionare (reproduse de dexonline.ro) sînt înregistrate şi sensurile contextuale „şmecher“ sau „netrebnic“. În profilul insultei rămîne totuşi dominantă minimalizarea, care apropie foarte mult cuvintele marţafoi şi maimuţoi. Cuvîntul pitoresc are şanse să reziste şi să lege disputele de azi de cele ale mahalagiilor bucureşteni de pe la 1800. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).