Redescoperim marşul ca sport de masă? 

Cred că redescoperim ceva „de masă“. De masă critică. O sumă de oameni care exersează mişcarea împotriva nemişcării, a încremenirii. De fapt, e povestea acestei ţări de aproape trei decenii, balansul permanent între o lume şi alta. Cum sportul ca proiect şi chiar ca industrie a fost pus pe butuci în această permanentă neaşezare, inventăm altul: cursele, cîteodată cu obstacole, între Guvern şi Parlament, pe tot felul de vreme şi de vremuri, dar mai ales în frig şi/sau ploaie, ca să aibă haz. În caz de ger se practică şi un alt soi de disciplină, bătuta pe asfalt sau tropăitul pe uscat. Ca şi în sportul clasic, şi acesta de mulţime prilejuieşte cunoaşterea reciprocă între participanţi, care potenţează performanţele personale: „Eu vin şi mîine. Tu?“ Deşi e o competiţie naţională – ori poate tocmai de aceea – se cîntă imnul. Iar galeriile de fotbal chiar pot fi invidioase pe sloganuri. Se poate practica şi mişcarea pe biciclete. Clasica „Piaţa Victoriei – Piaţa Constituţiei“, un fel de Paris-Roubaix minus pavatele. Sau cel puţin sperăm să nu se ajungă la ele, ca la vreo Comună din Paris. Aşa ne ducem viaţa, flexîndu-ne nişte muşchi în acest imens sport de echipă. Dacă nu sîntem noi prea sportivi, ca populaţie, măcar să fim de echipă. Ar cam fi timpul.