Este numele campaniei lansate de Mao Zedong în 1958, pentru a lichida înapoierea industrială a Chinei. Ideea era simplă și spectaculoasă: țăranii cooperativizați trebuiau să producă, prin orice metode, fier și oțel. În patru ani, asociat și cu o serie de calamități naturale, Mao a obținut între 20 și 40 de milioane de morți prin înfometare și nenumărate cazuri de canibalism.

Un mare salt înainte pregătesc și guvernanții noștri pentru învățămîntul românesc. După cum se știe, învățămîntul nostru suferă de tare cronice, ajutate din belșug de multitudinea reformelor care l-au folosit drept cobai: infrastructură școlară deplorabilă, pregătire deficitară a cadrelor didactice pentru meseria pe care o practică, structurare incoerentă și instabilă a parcursurilor de învățare și multe altele. Rezultatele, iarăși, sînt cunoscute: un loc asigurat la coada clasamentelor europene în ce privește alfabetizarea funcțională și unul de premianți la abandonul școlar, un nivel de demotivare a elevilor pentru învățătură inegalabil etc. Autoritățile au găsit, în fine, soluția și cine să o implementeze: Poliția. Nu glumesc deloc.

La sfîrșitul anilor ’70, Ceaușescu, dorindu-și un învățămînt măreț, ca toate lucrurile pe care le-a înfăptuit, a decis extinderea obligativității școlarizării la zece ani de studiu. Urmările au fost catastrofale: între altele, pervertirea totală a sistemului de evaluare pentru a obține statistici mulțumitoare, transformarea multor școli într-un soi de penitenciare juvenile, amplificarea fără precedent a bătăii în școli, singurul mijloc rămas la îndemîna cadrelor didactice ca să țină în frîu furia adolescenților etc. La scurt timp după căderea comunismului măsura a fost abandonată. A fost reintrodusă prin 2000, în pofida unei legi a educației anterioare care prevedea o structurare mai rațională a ciclurilor de învățămînt. Calitatea pregătirii școlarilor n-a crescut o iotă, a crescut în schimb abandonul școlar.

Acum oficialitățile ne promit un nou mare salt înainte: învățămînt obligatoriu de 15 ani, incluzînd și grădinița, și segmentul liceal. Ce are Poliția de a face cu toate astea? Are. O obligație devine obligatorie în momentul în care abaterile de la ea sînt sancționate.

Cît am fost profesor stagiar la Breaza – o experiență cutremurător de reală, pe care am evocat-o adesea, stîrnit de multe ori de aroganța oficialilor noștri care pretind că știu care sînt problemele și nevoile „reale“ ale învățămîntului românesc –, am avut prilejul să învăț cu vîrf și îndesat cum e cu obligațiile.

Într-o zi, direcția școlii mi-a trasat sarcină să mă duc la familia Cutare, soț și soție, ambii seraliști, să-i anunț că aveau de trecut o corijență. Cum locuiau dincolo de marginea orășelului, am luat cu mine un elev să mă îndrume. Cînd ieșisem deja în cîmp, îl văd că se oprește să smulgă un par din gard. „Pentru cîini“ – îmi zice. Fac și eu același lucru. Ajungem la locuință, cu cîinii buluc pe noi, strigăm de la distanță, apare stăpîna casei, îi transmit ce aveam de transmis și facem cale întoarsă, cît mai sîntem încă teferi. În momentul ăla iese și soțul, care îmi strigă din urmă: „Cînd e corijența?“ „Mîine“, îi răspund, și ne vedem mai departe de drum.

Aveam în clasa a V-a la care eram diriginte doi elevi, frate și soră, dintr-o familie care nu mai ținea de mult socoteala progeniturilor, trăind toți claie peste grămadă într-o fostă vilă pe punctul de a se prăbuși, laolaltă cu găinile și cu rațele. Ea cred că avea vreo 13 ani, el să tot fi avut vreo 17. El nu vorbea niciodată, iar dacă îi adresai o întrebare se ridica în picioare și se uita fix la tine, încremenit pînă binevoiai să-l rogi să se așeze la loc. Ea mai îngăima uneori cîte ceva. La un moment dat, în timpul unei campanii împotriva elevelor care stăteau în clasă cu jersee pe ele – era frig în clase! –, mă trezesc cu directorul la oră. Are loc dezechiparea, mai puțin eleva cu pricina. O rog să-și scoată jerseul și rămîne neclintită. Insist. Se ridică în picioare, se uită țintă la mine și tace. Pînă ce un coleg al ei îmi șoptește din prima bancă: „Toa’ profesor, n-are nimic sub sarafan“. În fine. La un moment dat, fratele ei dispare complet de la școală. Sînt iarăși chemat la direcție și mandatat să mă duc să-l iau de unde e. Aflu că a fost luat de ciobani la stînă, undeva la vreo oră de mers afară din localitate, și că nu mai vor să-i dea drumul. Elevul care mă însoțise la seraliști clatină din cap: „Toa’ profesor, ăia au niște cîini… și n-or să se bucure să ne vadă“. Mă întorc la direcție și-mi declin competența: să se ducă Miliția. Directorul ridică sastisit din umeri: „Nu vor, că nu-i drum de mașină“.

Acum ne-am civilizat, avem metode moderne de coerciție. Punem ANAF-ul să trimită amendă părinților care nu-și dau copiii la grădiniță sau la școală, și încă una, și încă una. La o adică, putem recurge și la executare silită sau la decăderea din drepturile parentale a îndărătnicilor pentru care grădinița e un moft. Cît pentru cei ai căror copii de peste 16 ani nu mai dau pe la școală, să facă bine părinții să le tragă o sfîntă de bătaie, să le bage mințile în cap. La o adică, am putea readuce bătaia în școli, tot obligatorie: o dată pe zi, cu program – știu elevii de ce.

Doamnelor decidente și domnilor decidenți, opriți-vă! Faceți întîi grădinițe și școli cu grupuri sanitare, aveți grijă de formarea inițială și continuă a cadrelor didactice și de motivarea lor pentru carieră, și dup-aia ocupați-vă de mărețele proiecte. Și, mai ales, încercați să aflați ce ar fi de făcut ca să vrea copiii să vină la școală și părinții să-i îndrume într-acolo. Am mai scris despre asta de mă dor buricele degetelor: luați DEX-ul să vedeți ce înseamnă o „obligație“ și ce e o „oportunitate“. Sau, mai bine, lăsați sistemul de învățămînt de capul lui. E oricum preferabil marilor salturi înainte. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.