Am citit, cu deosebită plăcere, o carte care îmi atrăsese atenția (prin temă) încă de la semnalarea apariței sale editoriale în urmă cu cîteva săptămîni. E vorba despre Behind the „Great Tradition“: Popular Culture in Eighteenth-Century England / În spatele „Marii Tradiții“: cultura populară în Anglia secolului al XVIII-lea (Ars Docendi, București, 2017), aparținînd universitarului bucureștean Dragoș Ivana. Mi-am dat seama foarte repede că merită să mă opresc o clipă din iureșul povestirilor mele „academice“ săptămînale pentru a discuta, fie și pe scurt, o problemă academică în sensul real al termenului. Mă refer, desigur, la ideea teoretică și metodologică fundamentală, ridicată de lucrarea remarcabilă a tînărului anglist, în ciuda aparențelor, o spun răspicat, de mare actualitate în ziua de astăzi: în ce măsură istoria trăită nemijlocit de umanitate, în evoluția ei nestăvilită, se (mai) regăsește în istoriografia științifică, de manual, cultă, savantă, autorizată, canonică (numiți-o cum doriți dumneavoastră!)? Sau, ca să folosesc terminologia lui Dragoș Ivana însuși, în ce măsură marea tradiție (un concept consacrat, introdus cîndva de F.R. Leavis și menit să definească „selecția istoriografică“, acel canon carevasăzică, atît de controversat în orice epocă și în orice context!) recuperează, convingător, genuin, transparent, cultura populară (viața ca atare a unei comunități într-un anumit cronotop, tumultul existențial propriu-zis, dinamica socială în dezvoltarea sa nemediată)? Construcția analitică a autorului se derulează pe segmentul temporal al Angliei veacului al XVIII-lea (între 1700 și 1780), însă implicațiile sînt, cu siguranță, universale.

Exemplele folosite de Ivana depășesc sfera de interes a anglisticii, devenind provocatoare deopotrivă pentru istorici și antropologi. Intenția lui primă este de a urmări ruptura creată, în Anglia preindustrializată, între „elite“ și „vulg“, dar cadrul, repet, se transformă într-unul general valabil. „Cultura înaltă“ se separă, brutal, de cea „populară“ („joasă“?) pe toate palierele ființării colective, de la cele intelectuale (modul dual de a vedea spațiul urban, ilustrat, de pildă, în atmosfera londoneză, de opoziția dintre aerul sofisticat-elegant al notațiilor unui scriitor precum Joseph Addison și diatribele sarcastic-virulente ale unui observator de talia lui Jonathan Swift!), mondene (modul diferit de „relaxare“ a aristocrației și, respectiv, a „plebei“, traductibil printr-o metaforă beligerantă, a culturii cafenelei opuse culturii berăriei!) și juridice (adoptarea în Anglia, în 1752, prin voința păturilor dominante, „elitiste“, cum ar veni, a calendarului gregorian, fapt care a produs o reacție agresivă din partea maselor „rudimentare“, speriate de o posibilă manevră subtilă de reimplementare a catolicismului!), pînă la cele politice (manipularea vulgului de către elite, cu scopuri imediate, de cîștiguri efemere, fără miză istorică!) ori științifice (caracterul închis al educației duce la o limitare a accesului larg la informație și educație, de aici rezultînd o nouă sciziune deformantă pentru ciclul istoric – între filozofia pozitivistă a conducătorilor și primitivismul superstițios al celor conduși!). În concluzie, nu trebuie să fii specialist pentru a înțelege că un asemenea sistem (dihotomic) de dinamica socială creează ultimativ două direcții autonome de evoluție, adică, practic, două istorii.

Mă preocupă de multă vreme antinomia de mai sus. De aceea, am citit cu bucurie cartea lui Dragoș Ivana (studiul mi-a confirmat, cu trimiteri istorice indubitabile, supoziții personale mai vechi!). Umanitatea, încă de la originea ei ambiguă, tinde spre o astfel de segregare „mentalitară“ între elite și vulg, segregare ce implică, în fond, reprezentări ontologice diferite și, implicit, așezări în istorie specifice. Cultura așa-zicînd „înaltă“ are ambiția de a impune „canonul“, amintita „istoriografie autorizată“, dar cultura „populară“ e cea care oferă substanță, material vital, respectivului efort „canonic“. Preluînd o noțiune din studiile culturale, Dragoș Ivana constată, justificat, că, fără „istoria anectodică“ (anecdotal history), „istoria mare“, „istoria tratatelor“, așadar, nu ar avea nici o șansă de supraviețuire. Această „istorie mică“ izvorăște plenar din istorem (așa cum susțin eu însumi, cu ajutorul acestui concept din Noul Istoricism american, de foarte multă vreme!) – acea unitate ultimă (ca lexemul în lexicografie sau fonemul în fonetică), aptă să păstreze elementul istoric în compoziția lui infinitezimală. Prin „istorem“, deși nu va recunoaște niciodată deschis amănuntul, elita își extrage seva structurării sale sofisticate, a mentalitarului său „pur“ și „cizelat“. „Istoremul“ rămîne punctul de întîlnire între două lumi alt­fel separate. Să admitem, prin urmare, că el reprezintă rațiunea prin excelență de existență și manifestare a culturii populare. Argumentul său absolut în fața simandicoasei culturi înalte

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons