Răsfoirea manualelor vechi poate fi extrem de instructivă: în primul rînd, pentru că ele ne spun mult mai multe decît operele fundamentale produse în aceeaşi perioadă despre ceea ce citeau şi ştiau, statistic vorbind, înaintaşii noştri. Succesiunea manualelor de gramatică şi „citire“ reflectă cel mai bine modificările în timp ale unor norme ale limbii române. Studiile şi tratatele de istorie a limbii au privilegiat în genere marile texte, valoroase estetic şi validate de posteritate, dar mai puţin cunoscute de masa contemporanilor; şi acelea sînt importante, pentru că arată cum puteau fi folosite cel mai bine la un moment dat posibilităţile limbii; o istorie a standardizării se întemeiază însă mult mai obiectiv pe manualele, dicţionarele şi îndreptarele apărute în zeci de ediţii şi cunoscute multor vorbitori. Relectura unor asemenea texte mai are un rost: poate oferi ilustrări despre instabilitatea normei, despre efemeritatea unor reguli prezentate la un moment dat ca absolute. Or, conştiinţa caracterului convenţional al normelor – prea puţin formată în şcolile noastre, chiar în prezent – nu duce la abandonarea acestora; dimpotrivă, ar trebui să întărească uzul inteligent, adică adecvarea la situaţie şi la interlocutor.

Manualul lui I.C. Massim, „profesoriu de limba latină în paralel cu cea rumână“ la Colegiul Sfîntul Sava, Elemente de grammatică rumână, „carte autorizată pentru şcoalele publice“, a apărut mai întîi în 1854, avînd în următoarele două decenii încă 12 ediţii. Ediţia a unsprezecea, din 1870, este cea din care voi alege în continuare cîteva exemple (adaptînd parţial ortografia latinizantă a autorului). I.C. Massim, reprezentat important al latinismului şi membru fondator al Academiei Române, e cunoscut în primul rînd ca autor, împreună cu August Treboniu Laurian, al marelui dicţionar latinizant – Dicţionariul limbei române, I-II, 1871-1876, însoţit de un Glossariu care coprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine îndoioasă. În ciuda imaginii negative care i s-a creat (din cauza discriminării puriste a lexicului, a unor etimologii hazardate şi a sistemului ortografic folosit), dicţionarul lui Laurian şi Massim este modern, riguros, extrem de bogat în cuvinte, sensuri şi exemplificări, confirmînd în mare măsura direcţia în care începuse să se modernizeze limba, prin adaptarea împrumuturilor latino-romanice.

Şi Gramatica lui Massim este interesantă, conţinînd deja – în terminologie, în modul de definire a noţiunilor şi în exerciţiile de analiză morfologică şi sintactică – elemente şi modele care s-au păstrat pînă azi. Demne de interes sînt însă şi diferenţele, mai ales inserţiile normative din text. Autorul atrage adesea atenţia asupra formelor şi a construcţiilor populare (oricare e considerat familiar, în raport cu forma cultă vericare), ca şi asupra diferenţelor între vorbirea din diferite regiuni româneşti. În stabilirea normelor sînt aplicate criterii raţionaliste, tinzîndu-se către regularizarea flexiunii şi evitarea repetiţiilor considerate inutile. Massim critică, de exemplu, neregularitatea unui tipar de formare a pluralului, în care femininul purcea (sau, mai rău, purceauă) devine purcele, floricea – floricele etc.; soluţia i se pare adoptarea unor forme de singular de tipul purcelă, floricelă etc. (p. 18). Nu se împacă nici cu alternanţele vocalice – „a face din câmpean, bucureştean pluralele câmpeni, bucureşteni e a strica cu totul forma adevărată a acestor vorbe“ (pe care le vede salvate, în ortografia latinizantă, de regularitatea campianu-campiani). Manualul condamnă introducerea lui la perfectul simplu, la persoanele I şi a II-a – tăcurăm, în loc de tăcum –, pentru că „e numai un adaos contrariu analogiei limbei“ (p. 104), respinge „pleonasmul“ dublării prin forma neaccentuată a pronumelui (e o greşeală omul ce l-ai văzut, în loc de omul ce ai văzut, p. 81), vocativele în -o, ule şi -lor (Mario!, domnule!, fraţilor!, „introduse de rău obicei“, p. 100), marcarea acordului la toate elementele unui grup nominal în genitiv sau dativ (ar trebui să se spună acestei bună casă, nu acestei bune case, p. 99). În mod previzibil, ca adept al latinismului, condamnă anumite sufixe de origine slavă: „să fugim de terminările: -iţă, -că, -oaică, ce se aud în vorbirea familiară, cum păstoriţă, în loc de păstorie sau păstoresă; româncă în loc de română; ţărancă în loc de ţărană; lupoaică în loc de lupă etc.“ (p. 27). Discursul raţionalist capătă accente moraliste – involuntar comice – în condamnarea vehementă a unei forme care amestecă genurile: „E foarte necuviencios a se pune la un masculin articolul femenin, spre exemplu tata în loc de tatăl“ (p. 36).

Majoritatea regulilor citate contraziceau deja uzul aproape general, reflectînd doar o imagine idealizată a autorului asupra a ceea ce ar fi trebuit să fie limba literară. Nu este deci de mirare că nu au avut efect, chiar dacă au fost, probabil, transmise mai multor generaţii de elevi. Unele au putut, totuşi, consolida diferenţa dintre standard şi colocvial. Toate merită un moment de atenţie: dacă ne amuză prin contrastul dintre atitudinea hotărît prescriptivă şi lipsa ei de efect în timp, ne şi instruiesc asupra limitelor prescriptivismului. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).