Un sistem tot mai răspîndit și la hotelurile noastre, dar mai ales pe la cele din vestul Europei este acela în care liftul nu urcă (sau nu ia comanda) decît dacă în prealabil introduci într-o fantă cardul de acces în cameră. E probabil o măsură de siguranță, ca să nu intre în hotel alți indivizi decît cei cazați acolo. Deși, dacă vor cu tot dinadinsul, la hotelurile mari, intrușii se pot amesteca printre alții. În ultimele săptămîni m-am tot confruntat cu asemenea lifturi și prin Germania, și prin Anglia. Am observat că ele par să aibă niște rutine proprii, imposibil de influențat. Și pot spune că rareori am ajuns direct la etajul la care voiam. În Anglia, la un moment dat, în liftul hotelului aflat la parter am intrat mai multe persoane. Cineva a introdus cardul propriu și a apăsat pe butonul etajului său. Eu și ceilalți am apăsat pentru etajele noastre, fără să mai punem cardurile noastre. Înainte să se închidă ușa, în lift s-a repezit un angajat grăbit, care, uitîndu-se la mine, ne-a rugat să-l scuzăm pentru mica deturnare și a apăsat butonul pentru subsol. Liftul a ascultat în primul rînd comanda lui (din motive necunoscute nouă, celorlalți). Am ajuns la subsol, angajatul a ieșit, ușile s-au închis din nou și liftul a început să urce la etajele comandate. Numai că, din motive pe care iarăși nu le pot descifra, etajul meu a fost sărit (deși becul era aprins). Liftul a mers mai sus. La ultimul etaj rămăsesem singur în cabină. Liftul a pornit singur înapoi în jos și m am gîndit că, în sfîrșit, se va opri și la etajul meu. Dar nu! A coborît direct la subsol, unde în pragul ușii a apărut din nou angajatul care-și îndeplinise sarcina pe care o avea acolo. Dînd cu ochii de mine, m-a recunoscut uimit: „Sînteți încă aici, domnule?“ Am dat din cap ușor jenat. Probabil că arătam ca un tîmpit. Cum să-l conving că era vina liftului? Omul m-a întrebat unde vreau să merg, de fapt, și i-am arătat butonul încă aprins pentru etajul trei. A dat din cap neîncrezător, a introdus un card de-al lui și a apăsat din nou. A urcat cu mine pentru a mă vedea debarcat în siguranță la etajul dorit.

Noua modă prin magazinele din vestul Europei (și care a ajuns și pe la noi) e ca în supermarket să-ți scanezi singur produsele luate din raft și să faci plata automat, fără ajutorul vreunui angajat. Sistemul fiind relativ nou, oamenii se încurcă adesea, dar și aparatele cu pricina încă au o mulțime de hachițe. N-am trecut vreodată printr-un asemenea loc fără să văd cum angajații încearcă să-i descurce pe clienți. Automatul te întreabă electronic de pungă, de sistemul în care vrei să plătești și alte asemenea lucruri. Uneori însă, și nu rar, o ia razna, cum spuneam. Întotdeauna am avut puțin trac la trecerea prin această procedură. Tocmai mă felicitam că începusem să mă descurc, cînd, la un moment dat, m-am trezit că, la plată, după ce mi a înghițit vreo trei lire, automatul a început să mi le „scuipe“ pe următoarele. Nu îndrăzneam să folosesc cardul bancar acolo și voiam și să scap de metalul din buzunar, așa că m-am încăpățînat. Dar aparatul era și mai încăpățînat. Angajatul de serviciu era ocupat cu altcineva care avea probleme. În fine, cînd a avut timp să se ocupe și de mine, mi-a spus că monedele mele erau prea noi și aparatul nu le recunoștea. Mi-am încrucișat mîinile în semn că aștept de la el o soluție. În cele din urmă, mi-a cerut monedele cele noi și mi le-a schimbat cu unele vechi pe care aparatul le-a acceptat. Automatizarea ne a făcut, de fapt, să pierdem timp.

La metroul londonez există niște automate pentru bilete. Într-o zi am vrut să mi alimentez cardul, așa-numitul Oyster, pentru încă o serie de călătorii. Dar, spre deosebire de automatul de la magazin, care nu primea monede noi, acesta nu primea bancnote de nici un fel. Cum monede nu aveam destule, am cerut ajutorul persoanei care se afla de serviciu acolo și care, constatînd problema, mi-a spus că îmi dă voie să intru pe gratis. Mi-a spus că la stația de ieșire trebuie să-i spun angajatului de acolo ce problemă am avut, ca să mi dea drumul să ies.

La unele aeroporturi, în ciuda noilor aparate automate de scanare a pașapoartelor, cozile continuă să fie imense (vezi Stansted, lîngă Londra). Sistemele astea se blochează, am pățit-o în Germania. Mai nou, la Stansted există și niște aparate care fac automat ceea ce înainte făceau polițiștii cu detectorul de metale. Un fel de arcade în care trebuie să stai drept și să-ți ridici singur mîinile în sus și apoi să le lași în jos. Sînt probabil gîndite să țină loc și de poartă detectoare clasică, și de polițist cu detector mobil. Dar ce se întîmplă cînd impui unui copil de nici trei ani să intre acolo? Am asistat la un așa moment în care copilul nu înțelegea sau nu voia să-și ridice mîinile. Întregul flux s-a blocat, iar lumea nervoasă, după parcurgerea unui nesfîrșit labirint de cozi printre gardurile mobile și grăbită să nu piardă avionul, a început să vocifereze. În atmosfera de balamuc, copilul „de scanat“ a început să urle. Speriați, polițiștii au încercat să-l liniștească și pe copil, și pe adulții furioși. În fine, după toate întîrzierile astea, am văzut pasageri cărora li s-a închis poarta de îmbarcare în față, la secundă. Li s-a spus că îmbarcarea a fost oprită în mod automat. Au fost lăsați pe dinafară, deși ceilalți, ajunși cu cel mult un minut înainte, încă urcau pe scara avionului. A ieșit un scandal enorm. Cînd e cazul, britanicii știu să urle ca pe stadioane. Și erau vreo zece în această situație. Unul dintre ei striga: „We are people, not numbers!“

Ar mai trebui să amintesc că atacurile cibernetice de săptămîna trecută au blocat programările și procedurile de intrare într-o mulțime de spitale din Marea Britanie. Lumea civilizată chiar a ajuns la mîna roboților și a hackerilor.