Cum se face că, în cele aproape trei decenii de mişcare liberă, stejarii rugby-ului au fost mai stabili decît leii BNR-ului?

Noua ierarhie mondială aşază România pe locul 14, după victoria împotriva unei ţări deloc exotice în acest sport, Samoa. N-o să reiau placa tîmpită cu „Arătaţi-mi la ce mai sîntem pe 14 în lume“, că nu e aceeaşi lume la pelota bască sau la fabricarea de rachete spaţiale. Dar stăm bine, asta e clar. Faţă de cîţi jucători producem, stăm foarte bine. Rugby-ul nostru e cam pe acolo pe unde l-a lăsat vechiul sistem. Au sărit peste el Italia, Japonia, Argentina sau Georgia, ţări care, se pare, au avut un plan clar de însămînţări şi recolte. Dar nu e mult. Cum de nu ne am prăbuşit aici, ca în gimnastică? Poate pentru că acest sport nu stă doar în toanele statului român. Rugby-ul este o mare confrerie internaţională în care fraţii mai săraci, dar care au dovedit „stamina“, sînt sprijiniţi, cu ştiinţă şi bani. Universul rugby-ului e mic, nu-şi poate permite să piardă pe nimeni. În interiorul lui funcţionează un esprit de corps, adoptat şi de români, care te face parte din ceva similar unei elite de merit, îţi dă un ideal şi nişte principii. De aceea, de exemplu, din cînd în cînd apare propunerea ca acest sport să devină, ca în alte ţări, materie de învăţămînt precum matematica şi fizica. Pe el se poate clădi o structură umană. Evident, cei care propovăduiesc această veritabilă revoluţie a corpului şi spiritului şcolar vorbesc la pereţi. Dar e mai bine decît să tacă. În fine, ne situăm atît de sus în clasament cu rugby-ul şi pentru că în acest domeniu există paliere valorice clare şi e infinit de greu să treci dintr-o grupă în alta. România e la șase locuri de Franţa şi la nouă de Africa de Sud. În fotbal n-ar fi mare lucru. În rugby e ca de la Pămînt la Marte. Şi, într-o anumită măsură, e la fel şi în celălalt sens. De aceea acest sport nu poate fi comparat cu nici unul. Şi e bine aşa. Se întîmplă să fie unul dintre puţinii stîlpi de care ne mai putem sprijini, măcar emoţional.