Mai mulți universitari mi-au reproșat că am acordat atenție psihologului Mitruț Mitran Mitrică (în articolul „Etologul felin“, publicat de Dilema veche cu puțin timp în urmă!), neglijînd inimaginabila dramă trăită de un coleg de-al său de domeniu, Amedeo Purcil. Așa este. Mea culpa. Furat de peisajul, să recunoaștem, duios al psihoterapiei pisicilor, am uitat de o altă tragedie – cu siguranță, mai înfiorătoare decît cea trăită de shrink-ul vestitului motan Ciobanul – petrecută tot în lumea psihologilor vremelnic școliți peste Ocean. Am hotărît așadar să repar astăzi această nedreaptă omisiune din seria povestirilor mele „academice“ și să mă refer la respectivul caz straniu, care a zguduit spațiul nostru intelectual acum cîțiva ani. Vă amintiți poate că, înainte de a se specializa în „mentalitarul“ mîțelor, Mitran predase un curs de mare impact, intitulat „Tulburarea comportamentală a anorexicului lipsit de imaginație“. Ei bine, cel care-i ținea isonul la Catedră, cu o disciplină cumva răsturnată în oglindă, era menționatul Amedeo Purcil. El devenise titularul unei materii aparent opuse celei susținute de MMM, dar, în realitate, complementare, numite „Reveriile diurne ale obezului compulsiv“. Cursul în cauză avea, de asemenea, un succes nebun. Anual se înscriau să-l urmeze (beneficiind de aprobări rectorale), pe lîngă studenții obișnuiți, zeci de supraponderali din oraș, dornici să dezlege misterul traumei psihice care îi împingea să mănînce peste măsură. Aidoma lui Mitrică, Amedeo ajunsese, pe lîngă un profesor celebru, și un veritabil guru local.

La un moment dat, a cîștigat, la rîndul său, o bursă de studii într-un prestigios centru universitar american. Revenind după doi ani în România, domnul Purcil s-a arătat pus pe fapte mari. A spus că simpla activitate didactică, fie și apreciată, nu-l mai satisfăcea, simțindu-se capabil de mai mult. Cunoștințele acumulate în Lumea Nouă meritau să fie nu doar diseminate pe meleagurile mioritice, ci și puse în aplicare. Obezii autohtoni, ca și cei de pretutindeni, aveau nevoie de ajutor nemijlocit, nu numai de teorii fără sfîrșit. Ca atare, zbătîndu-se perseverent prin diverse structuri administrative ale statului, psihologul reuși să legalizeze o linie telefonică de urgență pentru persoanele cu probleme de greutate. A denumit-o Obesity Hotline și i-a făcut o reclamă agresivă în toată țara. Unul dintre sloganurile de prezentare (ce putea fi citit, cu litere de-o șchioapă, chiar și pe mijloacele de transport în comun!) suna astfel: „Te îmbie iar păpatul? / Te scapă telefonatul! / La burtică rămîi fain, / Sunînd la Obesity Hotline!“ Și-a angajat, e adevărat, trei colaboratori apropiați să-l ajute în dificilul lui demers de însănătoșire a neamului, însă principala voce terapeutică de la capătul firului îi aparținea lui Amedeo Purcil. Omul muncea imens pentru a-i consilia pe grăsanii deznădăjduiți, petrecîndu-și practic viața în birouașul unde instalase liniile telefonice ori preluînd, prin transfer rapid, diverse apeluri disperate direct pe celularul său. Se putea constata ușor că pînă și medicii de la Urgențe duceau o existență mai relaxată decît bietul psiholog afectuos și altruist.

Încet-încet, s-a produs dezastrul. Scopul hotline-ului fusese, evident, de la bun început, acordarea de sprijin psihologic obezilor aflați în interiorul unor diete complexe, intrați, din varii motive, în scurte perioade de slăbiciune, marcate de tentația înfruptării din alimentele interzise. Purcil deținea strategii foarte eficiente de reechilibrare a acestor nefericiți și de remotivare a lor în întoarcerea la rigorile propriilor regimuri nutriționale. Curînd însă, o problemă s-a dovedit a fi faptul că mulți dintre cei care sunau nu trecuseră printr-o „motivare“ inițială a necesității de a slăbi, luînd totul ca pe o restricție injustă, aplicată lor de către semeni. De aceea, apelau numărul lui Amedeo pentru a-l ruga să se milostivească de ei și să le permită să mănînce din bunătățile interzise, cu atîta sadism, de „domnul“ ori de „doamna doctor“. O domnișoară îl implora să-i acorde „dezlegare“ măcar „la brînzoaice“, alta solicita permisiunea pentru „o singură zi de crăpelniță, dar așa ca pe vremuri, pînă la leșin“, iar cineva dorea „gogoși cu ciocolată“. Tulburător fu telefonul intempestiv al unui bărbat cam arțăgos, care se răsti la profesor: „Haidi, bre, cî nu mori! Lasî șî tu di la tini! Lasî-mî sî potolesc niști slaninî cu șeapî – șepușoarî roșă colo-șa, di la cumatî-miu di chisti dial, uăi! Haidi, nu ti caliși chiar așă, cî uamini sîntim, ci basca me!“ În fine, în mintea supraponderalilor, terapeutul devenise treptat Dumnezeul mîncării, în brațul lui stînd deopotrivă interdicțiile și indulgențele procesului nutrițional, un chelar al Împărăției Halelii, auster, etern încruntat și parcimonios.

Se înțelege, experimentul a fost mult prea dur pentru psihicul rafinat-superior al lui Amedeo. A căzut repede în depresie, găsindu-și alinarea, culmea, în buclucașele gogoși cu ciocolată. Închis în cabinetul cu telefoane de urgență, Purcil privea în gol și se îndopa cu aluatul umplut cu cremă dulce. În mai puțin de doi ani, a ajuns la respectabila greutate de trei sute cincisprezece kilograme. Într-o bună zi, a pus el însuși mîna pe telefonul roșu și a format 112. A rostit un singur cuvînt, pe ton cavernos: „Ajutor!“ A trebuit sa fie scos, pe fereastra lărgită de zidari, cu o macara specială, adusă de pompieri. În prezent, ține dietă severă și beneficiază de consiliere psihologică din partea fostului său asistent de la faimosul curs „Reveriile diurne ale obezului compulsiv“. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons