Ce bine ar fi dacă fotbalul, primul sport care s-a mondializat, ne-ar face mai buni, mai solidari, mai cinstiţi, eventual mai inteligenţi… Nu este el prin excelenţă un sport colectiv? Nu se ascunde oare un anumit mesaj moral în spatele regulilor sale, şi anume că jocul nu trebuie să fie individualist pentru ca echipa să poată cîştiga? Albert Camus, în romanul Străinul, face următoarea confesiune: „Ca să fiu sincer, tot ceea ce ştiu în materie de morală am învăţat pe terenurile de fotbal şi pe scenele de teatru care rămîn adevăratele mele universităţi.“

Prin emoţia colectivă pe care o degajă, fotbalul ar putea fi o universitate socială, lecţie de fairplay şi de demnitate. Un jucător se înnobilează pe sine atunci cînd adoptă un stil non-violent de joc, ca să nu mai spunem că şi poezia îşi poate găsi o formă de manifestare pe gazon, cum reuşeau pe vremuri să demonstreze brazilienii cu Pelé în frunte. Scriitoarea Marguerite Yourcenar era probabil impresionată de acel stil de joc, din anii ’60, cînd declara că fotbalul are în el un anume „angelism“, o anumită puritate extremă, ceva ce ţine de „sensul umanităţii“…

Dar, din păcate, fotbalul are în el şi ceva diabolic. El poate dezlănţui pasiuni morbide, poate incita la violenţă şi chiar la ură, la acte de rasism şi de barbarie. În jurul acestui sport au apărut grave fenomene de huliganism, instrumentalizări politice de mare cinism, o întreagă industrie mediatică, afaceri necurate şi mafii financiare care distrug tot ce era nobil în acest joc.

De la naşterea sa, în Anglia, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, fotbalul a mai fost însă ceva, şi anume o formă de soft power. Nu întîmplător competiţiile fotbalistice suscită atîta interes în sfera politică.

Bine ar fi, de exemplu, ca, în prezent, Franţa, devenită campioană mondială la fotbal timp de patru ani, să-şi pună acest elan în slujba unei misiuni pe care şi-a asumat-o prin preşedintele Emmanuel Macron, aceea de a relansa construcţia europeană. Oare n-ar fi înţelept ca Europa, după ce a demonstrat cu brio că este o mare putere fotbalistică, să înveţe ceva din sensul moral iniţial al acestui joc? Pe plan geopolitic, Europa va pierde tot ce a acumulat ca autoritate culturală, economică, ştiinţifică, morală şi chiar militară, dacă îşi va pierde calitatea de echipă, de comunitate, avînd o strategie comună şi un scop comun.

Finala de la Moscova s-a încheiat cu imagini încărcate de simboluri. Trei şefi de stat, Vladimir Putin, Emmanuel Macron şi Kolinda Grabar-Kitarovici au oficiat ceremonia de înmînare a trofeelor într-o atmosferă de fraternitate şi de entuziasm colectiv. Aproape să-ţi vină să crezi că acea Europă de la Atlantic la Urali, pe care o dorea generalul De Gaulle, există. Milioanele de telespectatori care au urmărit momentul nu s-au gîndit probabil nici o clipă că în prezent liderul de la Kremlin este văzut ca o ameninţare pentru Europa. Pentru cîteva ore, sportul a eclipsat marile îngrijorări geopolitice.

Pentru Emmanuel Macron, victoria Franţei la acest campionat mondial de fotbal organizat de Rusia devine un capital mediatic şi politic. Există, în mecanismele subtile de funcţionare a lumii, şi energii greu de definit, uneori obscure, iraţionale, ţinînd de hazard sau de şansă. Ciudat cum, într-un moment cînd cariera politică a doamnei Merkel este în declin, nici Germania nu mai are noroc la fotbal, în timp ce Emmanuel Macron, care vrea să salveze Europa, îşi vede ţara campioană mondială. În victoria echipei franceze, cum s-a întîmplat şi în 1998, comentatorii nu vor întîrzia să mai vadă şi un mesaj de speranţă, o dovadă că mixitatea socială în Franţa funcţionează, că un anumit model francez rămîne viabil, că tineri avînd origini africane sau arabe, născuţi în cartiere defavorizate din jurul Parisului, pot ajunge vedete naţionale…

Personal, însă, am fost marcat de o altă imagine: de ploaia torenţială care a început imediat după meci, cînd cei trei preşedinţi s-au urcat pe podium pentru a i felicita pe jucători. Dacă un regizor ar fi conceput o astfel de scenă într-un film, criticii ar fi spus: ia te uită ce mesaj subtil, scenaristul şi regizorul au vrut să spună, la sfîrşit, prin imaginea ploii torenţiale care îi udă pînă la piele pe şefii de stat şi pe jucători, că sportul şi lumea politică, atît de îngemănate, au nevoie de o purificare, au nevoie să fie curăţate, spălate de zgura lor nocivă…

Poate că acesta a şi fost mesajul ploii de la Moscova, care i-a surprins şi i-a spălat în cîteva minute şi pe preşedinţi, şi pe jucători, şi pe arbitri, şi pe patronii de cluburi, şi pe jurnalişti, şi pe agenţii de pază, şi pe sponsori, ba chiar şi pe suporteri… Sigur, foarte repede au apărut cîteva umbrele pentru a-i proteja pe preşedinţi, dar ploaia apucase să-şi transmită mesajul purificator în întreaga Europă şi chiar în întreaga lume… Nu am dovezi, dar sînt sigur că natura ne trimite uneori semne, în speranţa că noi, oamenii, nu ne-am înstrăinat încă definitiv de ea. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Foto: adevarul.ro