Gramatica lui Iordache Golescu, Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești (1840), recent editată de Andreea Dinică (versiune electronică publicată de Editura Muzeul Literaturii Române), a fost considerată de posteritate o lucrare oarecum atipică, originală prin observaţiile de detaliu, dar „contra curentului“ prin redactarea într-o limbă literară cu evidente particularităţi fonetice munteneşti.

Un exemplu elocvent de originalitate în interiorul unui tratat de gramatică este subcapitolul (pp. 69-72 din ediţia originală) în care autorul descrie, în cei mai practici şi accesibili termeni, pronunţarea fonemelor limbii române, comparîndu-le cu foneme asemănătoare din greacă, latină, italiană, franceză, germană, dar şi cu alte sunete produse de oameni, animale sau obiecte, în diverse situaţii. Iată explicaţiile asupra rostirii vocalei A: „cu gura dășchisă, asemănîndu-să glasul cu glasul ce scoatem cînd rîdem“; în schimb, vocala E este pronunţată „cu gura dășchisă, eșind glasul ca cînd ar fi cineva mînios“. Vocala I se rosteşte „cu buzele dășchise, eșind un glas dulce pîn vîrful limbii, pîntre dinți, cum strigăm cînd mînăm caii din gură“, O – „cu gura dășchisă, eșind glasul rătund din buze, cum strigăm cînd poprim boii din gură“, iar U – „cu gura dășchisă, eșind glasul prin buze prelung. Cum fac lupii cînd urlă, însă glasul din urmă al urletului; sau cum facem cînd zgornim păsările, însă glasul cel dîntîiu al sunetului“. În fine, Ă se pronunţă „cu gura dășchisă, suflînd din gîtlej un glas gros, cum strigăm cînd cîrmim boii din gură la o parte în dreapta, înboldindu-i cu boldul, însă glasul cel dîntîiu al strigării“, iar Î – „asemene ca ă, însă cu glas mai gros, cum face praștia cînd o învîrtim şî cum face boul cînd zbiară“.

Amuzante sînt şi descrierile modului de rostire a consoanelor: V – „cu buzele puțintel dășchise, șî ca cînd ar vîjîi glasul pîntre buze“; G – „cu buzele dășchise, izbind glasul în cerul gurii, ca cînd ar gîfîi cineva din gîtlej“; L – „cu buzele șî cu dinții dășchiși, șî cu limba în cerul gurii, suflînd pă lîngă limbă“; N – „cu buzele dășchise, șî ca cînd ar sufla oarecine pă nas izbind cu vîrful limbii în cerul gurii, cum strigăm cînd zgornim cîinii din gură“; R – „cu gura dășchisă, șî limba să joace în gură, cum cîntă roata la torsul bumbacului, cînd să învîrtește“; S – „cu buzele dășchise, șî cu dinții închiși; şî ca cînd ar sufla cineva pîntre dinți, ca șarpele“; Č – „cu buzele dășchise, șî cu dinții închiși, ișind glasul dulce pîntre dinți, cum strigăm cînd cîrmim boii la o parte în stînga îmboldindu-i cu boldul“ etc.

Pasajele de mai sus au fost ironizate de Lazăr Şăineanu („ne aduc aminte celebra lecţiune ortoepică din Bourgeois Gentilhomme“, Istoria filologiei române, 1895, p. 110), dar indicate ca demne de interes de Mioara Avram, într-un studiu din 1988 (publicat de Mihai Moraru în ediţia sa de Scrieri alese ale lui Iordache Golescu, din 1990). Aşadar, sunetele umane sînt legate de expresia rîsului şi a unor emoţii, de mînatul cailor şi al boilor, de alungarea păsărilor şi a cîinilor; u e produs şi de lupi, î – de boi, s – de şerpi; vocala î seamănă cu sunetul praştiei învîrtite, iar sonanta r cu zgomotul roţii de tors. Se presupune că cititorii marelui boier erau familiarizaţi cu toate aceste sunete cotidiene – de la îmboldirea boilor la urletul lupilor.

Descrierile conţin şi destule elemente corecte, care ar putea fi ușor transpuse în terminologia fonetică modernă; textul ne apare însă ca foarte îndepărtat de vremea noastră (şi cu atît mai pitoresc) prin integrarea sunetelor articulate ale vorbirii umane în mediul non-uman şi prin ancorarea într un cotidian între timp pierdut.