Acum cîțiva ani, pe drumul care trece pe la mănăstirea Petru Vodă, am luat cu mașina o femeie mușcată de un lup. Era după-masă, și mergea la spital la control, cărînd după ea o paporniță. În buzunar avea un bilețel de trimitere, cu un diagnostic pe care nu-l mai știu, dar țin minte că avea un grad, era II sau III. Cum stăteam amîndouă în mașină, înaintînd pe drumul mărginit de pădure, țin minte că și-a ridicat fusta să-mi arate rana și, cum n a fost opţional și nici cu avertizare, n am putut să nu mă uit.

Povestea necazului era simplă, dar memorabilă: ea muncea la cîmp, lîngă pădure, cînd din spate a venit un lup și a mușcat-o. Simplu. Iar eu am considerat că n-am cum să știu eu mai bine decît ea, așa că n-am îndrăznit să întreb dacă nu era un cîine.

În mintea femeii oricum nu era spațiu de pus la îndoială și de reevaluat, știa precis și cum s-a întîmplat, și motivul pentru care o mușcase lupul, motiv care mi-a rămas în minte și mai puternic decît ce-am văzut cînd și-a ridicat fusta. Lupul nu venise la întîmplare, nu era prin zonă și s-a nimerit să o vadă și spontan să decidă să o apuce cu toată gura de gamba stîngă. Nu, lupul venise să o pedepsească, pentru că părintele la care fusese să se spovedească îi spusese să postească, dar ea nu-l ascultase.

C-o fi fost de asta, că n-o fi fost, n-a mai rămas nici o urmă de îndoială cînd însuși părintele i-a confirmat că lupul era în legătură cu dînsul, erau, cum s-ar spune, în cîrdășie, iar lupul era însărcinat cu implementarea pedepselor divine. Dacă ar fi fost un film cu gangsteri, lupul ar fi fost cel cu mușchi, dar așa, în contextul ăsta monahal, lupul era cel cu dinți. Vă spun că are sens, tot ca-n filmele cu gangsteri, părintele era trimisul Domnului, iar lupul trimisul părintelui, la o adică de ce nu? Lupul, ce i drept, nu a confirmat niciodată. Domnul nici atît.

Cît de simplu era părintele, asta nu știu, dar vă pot spune cît de simplă era femeia: foarte simplă. Era și simplă, și bună, și era și vulnerabilă. Și n-am găsit nici cuvintele, nici puterea să îi spun că toată povestea cu lupul cu dinți care pedepsesc n-are nici un sens. Pentru că în lumea ei, dintre mine și cel în cîrdășie cu lupul, eu eram cea în trecere, și pentru că în general nu știu cum să dau cu șutul în ce cred alții cu inima deschisă și ochii mari, atîta timp cît nu sînt nici răi, nici militanți și oricum n-au mare lucru de pus în loc.

Mi-am amintit povestea asta acum cîteva zile, cînd am dat iarăși peste aceleași comentarii mai mult sau mai puțin savuroase despre pelerinajul la Sf. Parascheva. Trebuie să mă credeți că nimic nu mă îngrozește mai tare decît crezutul în bazaconii. Și totuși, mă întreb dacă deja eternă ridiculizare a babelor cu pupatul moaștelor nu e mai curînd o formă de intoleranță. Cred că toți cei care rîd pe seama babelor ar fi de acord că generozitatea și incluziunea ar face lumea asta mai bună, iar astea sînt valori universale. Cînd crezi în ele, ești generos cu toată lumea, poate în special cu cei vulnerabili.

În general, cine are nevoie să creadă în bazaconii are o doză de vulnerabilitate și trebuie să recunosc că m-am gîndit cum am putea face ca moaștele alea să șoptească – măcar din cînd în cînd – un „Maică, nu mai vota cu PSD-ul“, dar, separat de asta, unii oameni sînt rezultatul unor circumstanțe pe care nu le pot influența prea tare și nici judeca foarte critic. La o adică, ce ne-am aștepta de la ele? Să citească Nietzsche? Să facă yoga?

Consolarea are tot felul de forme și, uitîndu-mă la fenomenul ăsta, cred că am trecut de la indignare și curiozitate la un fel de milă. Pentru că sînt o mulțime de lucruri de zis despre Biserica Ortodoxă, și în relația cu statul, și fără relația cu statul, și de asemenea sînt tare multe de spus despre cît de dăunător poate fi să crezi în bazaconii. Toate astea sînt lucruri care ar trebui adresate, dar partea cu babele e deja o discuție despre cool vs uncool și e și ăsta un registru dăunător. 

Bianca-Olivia Niță este jurnalist freelance.

Foto: wikimedia commons