Bătrîneii se înghesuie, în pîlcuri, la intrarea în clădirea serios degradată. Sînt zgomotoși și în vervă gesticulatorie, deși, judecați strict fizionomic, cei mai mulți par mai curînd defazați. Un bărbat se sprijină în toiag, tremurînd ca o budincă de vanilie Dr. Oetker, proaspăt răsturnată pe un platou. Strecurîndu-se prin ușa strîmtă, își ridică brusc toiagul, cu neașteptată vioiciune, și bate cu el, tare, în afișul lipit pe geam. Strigă pițigăiat înspre cei din jurul lui: „Acu’ țcrie despre Ieminețcu, țecuristu’ ista de Gore. Pe vremuri îi trădțea cu Țiausescu, mînca-l-ar tata pe iel de golănas.“ „Haide, dom’ profesor“, zice un alt moșneag, cu voce baritonală, din spate, „las-o mai moale, că și mătăluță ai dat din cioculeț odinioară ca un cintezoi! Mamă-mamă, ce ne mai prelucrai cu omul nou la ședințele de partid pe facultate, în postura ta de neobosit secretar cu propaganda…“ „Ține, io?“, întreabă primul vorbitor, fluturînd cîrja în aer, dar neputîndu-se întoarce către celălalt, întrucît valul de oameni l-a împins deja pe un coridor întunecos, cu miros de mucegai. „Io am foțt valoros profețional, de ațeia m-a promovat partidul. A foțt promovare soțială, nu politică. N-am linț pe nimeni. Voi erați niste lingăi, țiausistilor!“ Ultima remarcă provoacă o consternare generală. Toți vociferează și se îmbrîncesc, încercînd parcă să ajungă la bătrînelul cepeleag. Mișcarea rămîne totuși incertă. Grupul se leagănă haotic înainte și înapoi, ca și cum unii i ar ține partea declanșatorului furtunii, încercînd să-l protejeze cu trupurile lor.

Observăm o mînă întinsă abil printre capetele albite, care înșfacă pălăria ponosită a fostului se-cretar cu propaganda pe facultate și o aruncă în sus. Autorul – un ins înalt și uscățiv, cu aer sepulcral – țipă triumfal, dominîndu-i pe ceilalți nemulțumiți: „Comuniștii la Ghencea, după tătucul lor! Ați păpat suficient sufletul bietului popor. Sus țărăniștii!“ Episodul a generat o adevărată răscoală. Grupul s-a oprit practic din mers. Toți au început să zbiere. Cîțiva s-au încăierat de a dreptul, ca într-un dans macabru, de roboți rudimentari. Se aud și plesnituri de palme, produse, predominant, la nivelul tîmplelor, encefalelor și occipitalelor. Invectivele însă colorează atmosfera apocaliptic: „țecurist neisprăvit“, „turnător paralitic“, „lacheu pidosnic al prim-vicepreședintelui de la municipiu din comunism“, „turist în Franța și Germania pe statele de plată ale lui Iulică Vlad“, „valetul Elenei Ceaușescu“, „mortăciune BOB (i.e. Biroul Organizației de Bază), „pecerist neterminat“, „maimuță socialistă“, „godacul înfrățirii dintre popoare“, „idiotul lui Postelnicu“, „oligofreni din toate țările, uniți-vă!“ (acest îndemn este aruncat în ansamblu, către întreaga adunare, după aparențe cel puțin, fără o țintă precisă, n.m.), „javră în curtea personală a prim-secretarului de la județ“, „berbec stalinist“, „jeg al lui Lenin în Moldova“, „sugativa CC-ului“, „otreapă“, „propagandist doftanist“, „teleleu-cominternase“, „umbra lui Ceaușescu la Universitate“, „urangutan sovietic“, „mama lui Brejnev cel Mare“…

Deodată, un zgomot strident acoperă hărmălaia octogenarilor isterici. Geamul ușii de la intrare – chiar cel cu afișul – s-a făcut țăndări. Urmează o clipă de liniște derutată. Apoi, un bătrîn apărut subit în capul coridorului țipă revoltat, apucîndu-se cu mîinile de cap: „Ce-ați făcut, nenorociților? Mi ați distrus lansarea. Am dat o groază de parale ca să scot volumul ăsta…“ „Lață, că ai de unde!“, îi răspunde, în continuare arțăgos, fostul secretar cu propaganda pe Facultate. „Ia țpuni, neicusorule, Gore Țiresaru, asa-dțis dom’ profețor de literatură română, de marii clasiți, vorba vini, cît luai matali de la Țecuritate pentru o notă informativă, adicătelea pentru o frumusică de delațiuni coledțială!?“ Fraza în cauză are darul să împingă bizara confruntare spre un trist apogeu. Gore Cireșaru, specialistul în marii clasici, cască niște ochi furioși în direcția cepeleagului și se repede, cu degetele zbîrcite, la gîtul său. Îl înhață, chinuindu-se să-l strîngă, dar, în mod evident, nu posedă suficientă enregie în palme pentru a-și duce intenția la finalul dorit. Prin urmare, nu reușește decît să smulgă de la adversar un urlet ca din gură de șarpe: „Săriți, fraților, că mă omoară dțeneralul! Dțeneralul Pațepa! Băi, ista-i Pațepa!“ Toți sar nebunește unul împotriva celuilalt. Se cară pumni în dreapta și-n stînga. Mai pocnesc, sinistru, cîteva ferestre, iar ușa de la intrare – putredă oricum – este scoasă din țîțîni foarte rapid.

În scurt timp se aud sirenele mașinilor cu girofar și mai mulți jandarmi cu cagule și căști năvălesc brutal în interiorul agitatei congregații. Rînd pe rînd, beligeranții sînt scoși din clădire și aruncați de-a valma în dube. Bocancii trupelor de intervenție calcă zdrobitor pe cioburile de la intrare și pe afișul mototolit de pe jos, unde un ochi atent încă ar putea citi: „În cadrul serilor dedicate Culturii Române, Muzeul Simbolurilor Literare vă invită miercuri, 12 octombrie a.c., la ora 12, la lansarea cărții Erotica eminesciană între pasiune halucinantă și contemplație rece. Un studiu critic, aparținînd profesorului universitar Gore Cireșaru. Volumul a ieșit la Editura Nostalgia SA și e prefațat de autor. Vă așteptăm cu drag!“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons