De ce la un meci a cărui miză era cel mult simbolică, încăierarea dintre suporteri a fost cît se poate de concretă? 

Pentru că nu meciul era piua întîi. A fost ca atunci cînd mergi să vezi în Parcul IOR o trupă australiană interpre­tînd piese de Pink Floyd. Nu e Earls ­Court sau Pompeii, dar în mintea ta e ca şi cum ai fi acolo. Nu contează că muzica e departe de original, carnea ta o transformă în vibraţie adevărată. Aşa şi cu acest surogat Steaua-Rapid. Oamenii au venit ca să se zguduie. ­Mulţi au făcut-o non-violent fizic. Ca întotdeauna, au fost cîţiva, în minoritate, care au stricat petrecerea. Sau petrecerea e fix despre asta? Despre unii care cîntă, mulţi care înjură, lozinci şmechere şi bătăi ritualice? Probabil. E multă pasiune şi multă prostie în falangele tribunelor fotbalistice. Cum pot fi separate? Doar prin inducerea unei frici de moarte. Aceea a deposedării reprezentativităţii. Adică se va întîmpla atunci cînd echipele vor ameninţa aceste mase de oameni care tolerează huliganismul cu divorţul. „Nu mai sînteţi fanii noştri, vă renegăm!“ Acesta ar trebui să fie discursul unanim după ce femei, copii, bătrîni şi, în general, inocenţi se îneacă în propriile scurgeri provocate de gazele lacrimogene. Dar ghiciţi ce? Asta nu se va întîmpla. Oamenii din fotbal sînt complici, dacă nu chiar prizonieri. Adevărul trist este acesta: decît să rişte a rămîne fără suporteri preferă posibilitatea unor nenorociri. Şi cînd se va în­tîmpla o tragedie, toţi îşi vor băga capul în nisip şi nimeni nu va fi vinovat în afară de mîna criminală pe care au antrenat-o decenii de laşitate. Pînă atunci stăm filozofînd sub drobul de sare, ca în Creangă. Căci la noi despre asta e vorba: ori e Creangă, ori e Caragiale. Şi din această dilemă (o, cît de veche!) nici că vom ieşi. Am zis!