Expresia la mustaţă, cu sensurile „la o diferenţă foarte mică“, „în ultimul moment“, nu este cuprinsă în dicţionarele noastre generale (DEX) sau în cele de tip tezaur (Dicţionarul limbii române – DLR); o consemnează doar, recent, dicţionare şi glosare de limbaj familiar şi argotic: G. Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române, 2006, cu explicaţia „în ultimul moment“, „în mod nesperat“, site-ul 123urban.ro, cu o descriere mai detaliată: „la limită, pe lîngă, în imediata apropiere, lîngă pragul; despre îndeplinirea / ratarea / posibilitatea în­tîmplării unei acţiuni – la un interval minimal“. Expresia este destul de des folosită în prezent, mai ales în limbajul jurnalistic: „a ratat la mustaţă postul de selecţioner“ (digisport.ro), „s-a evitat la mustaţă izbucnirea unui nou conflict in Balcani“ (glasul.info); „fostul prim-ministru V.P. este depăşit la mustaţă de către primarul general G.F. în cel mai recent sondaj“ (psnews.ro) etc. Contextul specific de apariţie a formulei este cel al competiţiilor – sportive, politice sau de orice alt gen.

Sintagma nu are atestări vechi sau populare şi nu se prea leagă de imaginarul tradiţional al mustăţii în spaţiul lingvistic românesc. În registrul popular există expresiile (consemnate de DLR) a-i rîde mustaţa – „a se bucura“, a zîmbi pe sub mustaţă – „a zîmbi pe ascuns, ironic“, a trage pe sub mustaţă – a mînca etc. A trage la mustaţă, cu sensul „a bea (băuturi alcoolice), a cheltui pentru băutură“ apare la Creangă, în reproşurile Smarandei către bărbatul dispus să dea bani pe băutură, dar nu şi pentru şcoala copilului: „Cînd tragi sorocoveţii la musteaţă, de ce nu te olicăieşti atîta?“ Mustaţa din expresiile citate indică ironic-aluziv sau substituie prin metonimie gura – folosită pentru rîs, zîmbet, mîncat sau băut. În toate aceste cazuri, mustaţa este deci cea umană; prin analogie, sînt însă denumite mustăţi şi firele lungi de păr care cresc în jurul botului unor animale (de exemplu, al pisicilor), precum şi alte prelungiri biologice în formă de fire – ale unor insecte, peşti, plante etc. Expresiile populare enumerate sînt destul de departe de sensul glumeţ al formulei la mustaţă. Acest sens – de pseudo-unitate de măsură minimală – se găseşte însă în expresia englezească by a whisker, în care whisker denumeşte „fiecare dintre firele lungi, rigide, care cresc pe botul unei pisici, al unui şoarece sau al altui mamifer“ (dictionary.cambridge.org). Expresia are un corespondent în română: la un fir de păr (distanţă) – prin care se desemnează, cu exagerare comică, o distanţă foarte mică. Formula care se referă la firul de păr nu e foarte frecventă şi o putem găsi în contexte relativ diferite – „La un fir de păr de moarte“ (stirileprotv.ro) –, dar şi asemănătoare celor în care apare la mustaţă: „Victorie la un fir de păr!“ (gsp.ro); „Kittel, victorie la «un fir de păr» în etapa a patra din Turul Franţei“ (digisport.ro). Formula la un fir de păr se putea dezvolta şi în română, pentru că imaginea obiectului e sugestivă, dar este destul de posibil să fi fost calchiată din franceză, unde există echivalentele être à un cheveu de şi à un cheveu près, atestate, în Trésor de la langue française informatisé (TLFi), pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Construcţiile din franceză nu pot însă explica apariţia cuvîntului mustaţă în expresia românească. Traducerea din engleză i-ar explica, în schimb, foarte bine atît forma, cît şi sensul, pentru că termenului whisker (diferit de mous­tache, specific feţei umane) îi corespunde în română mustaţă (mai exact, fir de mustaţă) – folosit atît pentru oameni, cît şi pentru animale. Avînd în vedere că expresia românească nu e foarte nouă, fiind atestată în prima jumătate a secolului al XX-lea, la explicaţia prin engleză s-ar putea obiecta că influenţa engleză asupra românei era atunci destul de firavă. Răspunsul e simplu: există totuşi domenii în care această influenţă se manifesta deja – în primul rînd în sport, care prelua, cu oscilaţii de adaptare, termeni ca: football/futbol/fotbal, match/meci, derby/derbi. Or, expresia by a whisker pare să se fi folosit frecvent pentru cîştigarea unor curse de cai la distanţă foarte mică (cum arată explicaţia pentru win by a nose şi win by a whisker, în Christine Ammer, The American Heritage® Dictionary of Idioms).

O dovadă pentru această ipoteză etimologică (a calcului, adică a traducerii literale din engleză) mi se pare a fi apariţia expresiei, într-o formă chiar mai apropiată de original, într-o carte a unui autor minor, dar de succes în perioada interbelică şi chiar mai tîrziu: Neagu Rădulescu, Napoleon fugea repede, roman apărut în 1947 şi legat prin limbaj şi atmosferă de perioada precedentă, înainte de impunerea cenzurii ideologice. În romanul umoristic, care îşi desfăşoară acţiunea în lumea pasionaţilor de curse de cai şi de pariuri, un personaj rosteşte îndemnul: „După ei, coane Barbule! Bate-i la o mustaţă!“ (reeditare din anii ’70, p. 297).

E foarte probabil ca la o mustaţă (fără prea mult sens în română) să se fi redus la formula la mustaţă: faţă de original, unde se evoca în mod clar dimensiunea redusă a firului de mustaţă, expresia obţinută prin calc nu prea mai are motivaţie semantică. Ascultătorilor români cuvîntul mustaţă le evocă întregul, ca parte a feţei umane – desigur, de dimensiune redusă, dar nu tocmai evocator al unei unităţi de măsură. Putem exagera măsurînd spaţiul sau timpul în fărîme, fire, boabe, clipite etc. – dar nu în mustăţi. Expresia s-a fixat însă ca atare – şi, cum se ştie, un pic de absurd şi de nemotivare contribuie la succesul locuţiunilor. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).