A venit moda să plîngi la finalul partidelor de tenis mai grele? 

Voinţa de ridicare a fetelor la standardele băieţilor, inclusiv în privinţa banilor, vine cu un preţ. Acum ceva timp lucrurile erau mai simpatice. Girl fight presupunea nişte pumnişori strînşi de ambiţie şi eventual vreo bentiţă şterpelită din vestiarul comun. Fetele erau libere. Libere, frumoase şi cu vino-ncoace. Şi chiar voiau să fie aşa. Voiau nu doar bani, faimă şi maşini cu mai mulţi cai decît vor putea folosi vreodată, ci şi privirile băieţilor. Voiau să placă. Fetele voiau să fie iubite, adulate şi tot ce mai scrie în poveştile cu prinţese. Chris Evert a spus-o limpede. O prietenă a mamei, creator de modă, i-a croit fustele pentru turnee, vesele şi sexy, pentru că avea ambiţia de a fi nu doar cea mai bună, ci şi cea mai dorită. Astăzi, zice cu amărăciune fosta enormă jucătoare, firmele de echipament îşi îmbracă vedetele în uniforme. Mulţumim, ştim! De la depărtare nu sesizăm cine e Halep şi cine vreo jucătoare de dincolo de locul 50 mondial sponsorizată de -Nike. Mizele au crescut pînă la cer, ceea ce presupune o dură cădere în lume. Domnişoarele au ajuns nişte mecanisme de snopit mingea acţionate de pistoane de oţel şi computere de gîndit pînă la încingere. Nu mai primesc zîmbete și mîngîieri, doar cecuri şi palme peste orgoliu. Domnişoarele merg la război. Sînge. Sudoare. Şi, da, lacrimi. Naomi Osaka a plîns pentru că fiecare victorie se lasă cu pierderi grele. A plîns nu pentru că Serena i-a furat scena. A plîns pentru tot ceea ce nu mai e.