● „Deoarece administrațiile locale și centrale au refuzat să aloce fonduri pentru Casa Memorială Iuliu Maniu, preotul Cristian Borz, paroh al bisericii greco-catolice, a demarat la începutul anului 2015 o campanie de strîngere de fonduri pentru reabilitarea imobilului.“ Asta putem citi pe Wikipedia despre casa memorială „Iuliu Maniu“, monument istoric din Bădăcin, județul Sălaj.

Casa de vară, înălțată de Ioan Maniu în 1879 și extinsă ulterior de către urmașii acestuia, a fost proprietatea familiei pînă în 1947, cînd a fost confiscată de către regimul comunist odată cu pronunțarea sentinței de condamnare pe viață a lui Iuliu Maniu, decedat în 1959 în închisoarea de la Sighet, localitate în care își află și astăzi mormîntul în Cimitirul Săracilor. După 1947 a fost depozit de îngrășăminte, sediu de colhoz, tabără de pionieri, cămin de copii handicapați. N-a avut o soartă mai bună nici după 1990, trecînd prin diverse concesionări, chiar și după recunoașterea de drept a testamentului ultimului său proprietar, prin care Iuliu Maniu, în 1941, își lăsa întreaga avere Bisericii Romano-Catolice.

Am văzut acum cîteva zile un reportaj TV despre peripețiile acestei case, despre strădaniile celor care s-au zbătut să-i păstreze vie memoria lui Iuliu Maniu.

M-am delectat privind frumusețea locului, a clădirii și a amenajărilor interioare și l-am ascultat pe preotul Cristian Borz istorisind epopeea eforturilor de restaurare. În final, preotul a declarat că ar mai fi nevoie de circa 100.000 de lei pentru încheierea lucrărilor, făcînd un apel discret la posibilii contribuabili.

Informația asta banală m-a izbit în creștetul capului. Sîntem în anul Marelui Centenar al Marii Uniri și, iată, chiar și pentru un asemenea act de elementară bună-cuviință și respect față de predecesorii noștri e nevoie să se apeleze la mila publică. Unde e Marele Comitet care își asuma, cîndva, Marile Proiecte legate de Centenar? Unde sînt 100.000 de lei cu care am putea obține, măcar acum, odihna de veci întru Domnul a unuia dintre cei mai reprezentativi oameni politici pe care i-a dat România? S-au topit și ăștia prin cine știe ce oficină din județul Teleorman?

● N-a trecut mult timp și o nouă știre mi-a reamintit cum celebrăm noi, românii, în an aniversar, patrimoniul nostru cultural național. Înscrierea Roșiei Montane în programul World Heritage UNESCO a suferit de curînd o tristă înfrîngere din pricina unui amendament depus de Azerbaidjan, prin care se cere retrimiterea dosarului îndărăt spre autoritățile române. Delegația noastră n a avut răgazul să riposteze. S-a gîndit pesemne că nu e cazul să inflamăm relațiile cu o țară vecină și prietenă pentru așa un mizilic. Gurile rele zic că azerii înșiși ar fi fost rugați să depună acel amendament, în virtutea bunelor relații de colaborare consolidate de-a lungul veacurilor. Așa-i gura lumii: n-o astupă nici țărîna.

● La numai o zi distanță am mai aflat că am intrat și noi în rîndul țărilor civilizate și n-o să mai tracasăm politicienii pentru contracte cu dedicație, umflate cu pompa, pentru partide, pentru amici, pentru amante, pentru parteneri de afaceri. Se cheamă abuz în serviciu doar atunci cînd banii îți sînt virați direct în cont, ție sau rudelor apropiate. Restul e probabil etică de afaceri.

De acum încolo, și Roșia Montană poate fi încredințată fără nici o problemă unui Gabriel Resources, spre liniștirea acționarilor anonimi, și casa Maniu poate intra sub oblăduirea vreunui întreprinzător local, bun agitator la viitoarele alegeri. Și, cum nici presa nu va mai avea acces la dosarele profitorilor, restul, vorba la Hamlet, e tăcere. 

P.S. Știu că mulți cititori vor ridica din sprîncene, dacă n-or fi făcut-o deja la alte articole precedente: „Care-i treaba cu educația?“ Așa e: nu-i. Îmi descarc și eu sufletul obidit, profitînd cu nerușinare de spațiul pus la dispoziție de Dilema veche. Îi rog însă pe cei contrariați să nu se impacienteze. M-am decis ca pînă prin septembrie să îmi îngădui un mic respiro. Poate pînă atunci nu vom mai primi zilnic palme la ceafă și ne va fi și nouă îngăduit, sine ira et studio, să ne întoarcem la treburile noastre. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.