Prima zi. De cum am ajuns, mi-am schimbat ţinuta de oraş şi am pornit-o cu tragere de inimă spre pădure. Nu am apucat să fac însă cîţiva paşi la umbra brazilor bătrîni că drept în faţa mea m-a întîmpinat un anunţ al Primăriei: „Atenţie, pericol de urşi! Nu vă abateţi de pe potecile marcate!“. Mi s-a pus un nod în gît, dar ca să-mi dovedesc mie însumi curajul, am mers mai departe pe poteca bine cunoscută, fără să mă uit nici în dreapta, nici în stînga. Şi, bineînţeles, fără să fac un pas în afara marcajului. M-am întrebat la un moment dat dacă urşii ştiu şi ei chestia asta cu marcajele, dar am renunţat să-mi mai pun astfel de probleme existenţiale; doar sînt în vacanţă! 

A doua zi. Mai bine renunţ la plimbarea în pădure, e periculos... O să fac deci un mic jogging, cum mi-a recomandat doctorul. Detest jogging-ul, dar e sănătos, şi la vîrsta mea trebuie să am grijă şi de sănătate. Ca să am însă şi un ţel plăcut în viaţă, am hotărît să fac jogging-ul pînă la barul cu cea mai bună cafea din zonă şi să îmbin astfel plăcutul cu utilul. 

Cînd m-am întors acasă năduşit, dar mulţumit, nevastă-mea mă aştepta cu un ziar în mînă: 

– Uite ce scrie aici: s-a dovedit că jogging-ul este periculos pentru articulaţii şi creşte exponenţial riscul de (nu-mai-ştiu-ce)!

Gata deci şi cu jogging-ul... 

A treia zi. Azi am hotărît să mergem, agale, la piaţă. Nu la supermarket, că mai tot ce e acolo, de la E-uri la colesterol, e moarte curată pentru mine. Aici, la piaţă, totul este însă bio, este sănătos şi, cu puţin noroc, chiar şi tradiţional. 

Printre tarabe, ne întîlnim cu o vecină care cotrobăia cu un aer preocupat printre grămezile de legume: 

– Ce faci, vecină? – se interesează, politicos, soţia mea. 

– Uite, la piaţă... Caut legume verzi că am auzit că cele roşii nu sînt bune la sănătate! 

Hait, asta ce mai e!? Prefer să ies din piaţă şi să o las pe nevastă-mea să-şi asume responsabilitatea dietei mele. 

A patra zi. E foarte senin şi foarte cald. Am hotărît în consecinţă să nu mai mergem nicăieri. Poate că ar fi mai bine să nu ieşim nici din casă, cu toate exploziile astea solare, furtuni magnetice şi nu mai ştiu ce. Pentru cardiaci oricum este profund contraindicat şi mai provoacă şi cancer de piele. Asta mi-ar mai lipsi, la cîte boli am pe capul meu! – mă gîndesc eu şi mă retrag la umbră în casă, după ce mai arunc o privire suspicioasă la cerul periculos de albastru. 

A cincea zi. Azi plouă. Fusesem avertizaţi: pentru zona în care ne aflăm se anunţase de ieri cod portocaliu. Închidem deci uşi şi obloane, băgăm cîinele în casă şi ne uităm la televizor cum s-a dezlănţuit natura în toată ţara. E cutremurător!... 

A şasea zi. Ploaia s-a oprit şi a început să se însenineze. O boare uşoară aduce miros de ciuperci dinspre pădure. E plăcut. 

– Ce-ai vrea să facem astăzi? – mă întreabă, grijulie, soţia mea. 

– Păi, nu ştiu... – mă scarpin eu în cap, uitîndu-mă cînd spre pădure, cînd spre cer. Chiar nu ştiu! – conchid în final, după minute bune de meditaţie. 

Aşa că azi nu facem nimic. Ne plictisim în linişte. 

Ultima zi. Azi e ultima zi de vacanţă. Înainte de a ne întoarce acasă, trebuie să scriu însă pilula pentru Dilema veche. N-am altă idee mai bună decît să-mi povestesc aceste cîteva zile de concediu. O poveste uşurică, de vacanţă. Ca să-i dau totuşi puţină greutate intelectuală, răsfoiesc cartea lui Frank Furedi despre „cultura fricii“. Îmi cad ochii pe un tabel despre utilizarea expresiei „expus pericolului“, în ziarele britanice: 1994 – 2037 menţionări; 1995 – 4288; 1996 – 6442; 1997 – 7955; 1998 – 11.234; 1999 – 14.327; 2000 – 18.003.

Să fi crescut oare atît de dramatic pericolele în societatea britanică, în acest scurt interval de timp? N-am cercetat problema, dar, nu ştiu de ce, aş pune capul sub tăietor că nu s-a petrecut nimic atît de catastrofal în aceşti cîţiva ani. Revenind la mica mea poveste, mă întreb cu aceeaşi rezervă dacă pădurile sau cerul patriei chiar sînt „expuse pericolului“ de urşi, respectiv soare sau ploi, într-un mod nemaivăzut pînă în prezent? Dacă într-adevăr sîntem năpădiţi în aceşti ultimi ani de riscuri nemaipomenite, despre care instituţiile guvernamentale şi non-guvernamentale nu mai prididesc să ne avertizeze? Nu de alta, dar mai e puţin şi iar vine iarna, care ne va copleşi din nou cu riscul nemaiauzit al zăpezilor! 

Vă las pe dumneavoastră să găsiţi răspunsul la aceste dileme. Pînă atunci, vă urez vacanţă plăcută şi safe! A mea s-a dus dracului...