Mi-e foame, am umblat trei sferturi de zi prin Sicilia. Sînt în Noto. Faimos pentru puşcăria plină de mafioţi şi biserica veche din centrul oraşului. E cald de mori. Oraşul e mic şi întortocheat. Străzi mici, case de piatră cu ferestre minuscule acoperite de obloane. Stau la o prietenă a unei prietene şi mă simt ca acasă, în blocul din Craiova – e plin de libărci.

Mafia e şi ea la ea acasă. De dimineaţă, băieţii trec prin piaţă să îşi colecteze taxa de protecţie de parcă ar fi cel mai normal lucru din lume.

Restaurantul are trei mese. Se vede în bucătărie. E mică şi înăuntru e un cuplu cam pe la 60 de ani care găteşte. Amîndoi sînt transpiraţi din cap pînă în picioare.

Bucătăreasa vede că mă holbez la ea şi îmi spune să mă aşez. Spune e un eufemism, căci intensitatea şi amplitudinea vocii îmi aduc aminte de înjurăturile cu morţi ale ţaţei Rada. Pare supărată foc. Ţipă şi la bărbatu-său ceva. Iau loc cu ceva spaimă în suflet, dar încrezător, căci doar sînt în Italia.

Au cinci feluri de mîncare. O supă, trei feluri de paste şi ceva cu carne. Şi vin alb sau roşu.

Eu nu mănînc paste. În Chicago, în perioada mea de sărăcie lucie, am mîncat în fiecare zi timp de aproape trei luni paste cu sos Ragu. Cu 99 de cenţi mîncam patru-cinci mese. Mulţi ani, pe urmă, nu am vrut nici măcar să mai văd paste.

Prietena cu care sînt îmi zîmbeşte şi îmi spune să încerc orice. Îi zic să comande ea, că oricum nu o să mănînc nimic altceva în afară de supă. Comandă ea în italiană.

Marea e aproape şi plajele sînt frumoase, dar cam aglomerate. Nu e, totuşi, nimic excepţional. Asta, pînă cînd încep să mănînc supa.

Am mîncat peste tot în lume. Am fost invitat de prefectul Toscanei la o cină la care era şi Umberto Eco, în grădina regală de lîngă Turnul din Pisa. Mîncarea de acolo mi-a schimbat percepţia despre Dumnezeu. Am decis atunci că e evident că băiatul e italian, chiar dacă fii-su a fost evreu.

Supa e atît de bună sau foamea e atît de mare, încît risc cu pastele.

Am brusc revelaţia că Dumnezeu este, indiscutabil, scorpia care urlă la bărbatu-său, chiar dacă îmi ia dezgustată paharul de vin roşu din faţă şi-mi trînteşte cu indignare un pahar bine aburit de vin alb. Nu ştiu ce s-a întîmplat, dar mă aştept ca nişte îngeraşi dolofani să înceapă să cînte. Merge şi Pavarotti, că şi el e dolofan.

Am mîncat în fiecare zi acolo. Nu am îmblînzit scorpia, dar mi-a zîmbit scurt a patra oară cînd am cerut exact acelaşi fel de mîncare. I-au licărit ochii ca mamei după ce răpunea cu sarmale şi cozonaci toţi beţivanii familiei. Am plecat mulţumit din Noto. Tot schilod, dar cu convingerea că, dacă vreodată o să am nevoie să pun o sută de kilograme într-o lună, am unde să mă duc.

Îmi place Italia de mor.

Am cîteva imagini senzaţionale în cap. O terasă pe acoperişul unei clădiri din Roma unde am mîncat o pizza cu trei ingrediente în timp ce apunea soarele. Magazinul cu un tricou de 1.999 de euro care arăta la fel de bine ca făcăturile de 30 de cenţi din ghetoul din Mumbai. Un apeduct în Spoleto şi o vilă incredibilă pe vîrful unui deal cu o privelişte nesimţită. Ferrara şi restaurantul de la colţul străzii care făcea o mîncare incomparabilă cu a oricărui alt restaurant de fiţe din Franţa.

Am fost prin multe tabere de romi şi de refugiaţi. Am văzut şi am simţit mizerie, disperare, depravare, dar şi curaj, ambiţia de a reuşi şi umor.

Am petrecut probabil mai mult de jumătate de an din viaţă prin Italia. Aş vrea, dacă ar fi posibil, să mă nasc din nou acolo, nu de alta, dar e tot un fel de România. Singura diferenţă majoră este că versiunea de pizza a mamei – respectiv pîine cu lapte şi cu brînză de oaie sărată (probabil, gîndită pentru a dăinui milenii) la cuptor – e la fel de bună ca pastele din Chicago. Dragnea e şi el un fel de Berlusconi în mizerie şi nici ei nu duc lipsă de tuţi şi tute. Îmi plac italienii, mai ales cei gălăgioşi şi teatrali. Am lucrat cu mulţi şi am zeci de ore de filme cu italieni pe care le-am tot studiat. Sicilia m-a fascinat, iar Toscana m-a vrăjit. Îmi curg balele de fiecare dată cînd aud de Italia. Dolomiţii sînt şi ei o minune.

Tot în Italia m-a convins cineva să mă apuc de scris ceva mai serios.

Foto: Toscana, Italia, wikimedia commons. Foto autor: Cosmin Bumbuţ