Cu ocazia decernării recente a titlului de doctor honoris causa – de către Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași – domnului Andrei Pleșu, am profitat de ocazie și i-am spus laureatului un banc, banc, la rîndul lui, am impresia, recent. Îl transcriu mai jos și pentru dumneavoastră: „Premierul României merge, solemn, în vizită la Regina Elisabeta a II-a, prin medierea omologului său englez, doamna Theresa May. Impresionat de autoritatea suveranei, dar și ușor complexat de slăbirea drastică a încrederii românilor în capacitățile lui administrative, o întreabă pe gazdă: «Majestate, cum reușiți, după atîtea decenii, să mențineți un leadership de nivel înalt?» «Nu complicat», răspunde șefa monarhiei britanice, «mă înconjur de persoane inteligente.» «Și cum vă dați seama că sînt inteligente?» «În funcție de răspunsurile pe care le dau întrebărilor mele!» «Cum adică?» Regina răspunde: «Uitați, o avem aici pe doamna May. Voi exemplifica prin intermediul dumneaei!» Întorcîndu-se spre premierul britanic, regina spune: «Doamnă May, explicați-mi, vă rog, dacă părinții dumneavoastră au un copil, iar el nu este nici fratele, nici sora dumneavoastră, cine ar putea fi?» «Păi, Majestate, nu există decît un singur răspuns – acel copil sînt chiar eu.» Revenind către liderul nostru, suverana zice: «Ați văzut?» Revine prim-ministrul încîntat la București și primul lucru pe care îl face este să-l cheme pe vicepremier pe care îl întreabă: «Dragă, dacă părinții tăi au un copil care nu e nici fratele, nici sora ta, cine este el?» După cîteva minute de frămîntări, vicele admite învins: «Domnule prim-ministru, mi se pare foarte grea întrebarea. Vă rog să mi permiteți să mă gîndesc o vreme la ea, împreună cu miniștrii!» Dezamăgit, premierul României îi acordă timpul solicitat. Subalternul guvernamental convoacă miniștrii în regim de urgență, punîndu-i la treabă. Cine ar putea fi copilul? După ore de brainstorming, liniște desăvîrșită și stingherită. Nimeni nu are nici o soluție la îndemînă. «Lucrez cu niște bombălăi», conchide trist vicele. Trebuie să apelez la cel mai deștept om din România, adică la Andrei Pleșu!» Îl sună Mihalache, disperat, pe autorul celebrei cărți Minima moralia și îl conjură: «Stimate domnule Pleșu, ajutați-mă, vă implor, la o întrebare de logică! Știu că ne mai criticați uneori, dar aici e chestiune de siguranță națională. Apelez la patriotismul care vă caracterizează. Așadar, dacă părinții dumneavoastră au un copil care nu vă e nici frate, nici soră, cine poate fi el?» «Nimic mai simplu!», observă Andrei Pleșu amuzat. «Copilul sînt chiar eu.» Aleargă vicele fericit la premier și îi strigă agitat din ușa cabinetului: «Domnule prim-ministru, am găsit răspunsul! Copilul despre care vorbeați este Andrei Pleșu!» Premierul se strîmbă cu dezgust și zice: «Ești idiot, dragă, la fel ca și ceilalți miniștri. Copilul este Theresa May!»“

Vă veți mira poate, dar consider bancul interesant nu pentru politicienii incluși acolo, ci pentru Andrei Pleșu. Să mă explic. Filozoful povestea într-un articol, cu farmecul său inegalabil, cum a fost sunat, într-o bună zi, de o doamnă care, politicoasă, l-a invitat la un botez (ori la o aniversare, nu-mi mai amintesc exact) celebrat(ă), în săptămînile următoare, în familia sa. Andrei Pleșu s-a arătat complet descumpănit. Nu avea nici în clin, nici în mînecă cu interlocutoarea, darămite cu membrii clanului ei. A întrebat nedumerit în ce calitate trebuia să vină. De invitat obișnuit, a răspuns doamna. De comesean distins și cunoscut. Lumea ar fi fost încîntată și, neîndoios, onorată să-l aibă drept conviv. Exoticul episod i-a prilejuit lui Andrei Pleșu un comentariu spumos. Între altele, a observat că, mai nou, diverși concetățeni au tendința de a-l percepe, dacă nu în postură, măcar în funcțiune, cum ar veni, de manelist sau, oricum, de prestator de servicii de entertainment – cum să-i spunem? – intelectual. Simpla lui prezență la un eveniment ar acoperi, pesemne, o zonă de „divertisment“ rezervată artiștilor populari. Nu am subliniat întîmplător termenul „popular“. Dincolo de nefirescul situației, eu aș remarca aici un fenomen plin de semnificații, corelat și cu anecdota relatată mai sus. Un intelectual aparținător incontestabil al elitei culturale istorice din România pătrunde, iată, în mentalitarul popular, pentru ceea ce este el de fapt, o minte strălucită, și nu pentru elemente colaterale. Ne aflăm în fața unei premiere (absolut pozitive!) și ar fi bine să o preluăm ca atare. Poate că nu e chiar totul pierdut pe meleagurile mioritice. Speranța îmi vine și dintr-o discuție pe care am avut-o, la un concurs academic bucureștean, cu minunata scriitoare și universitară timișoreană Adriana Babeți. Mi-a spus domnia-sa că fusese copleșită de emoție auzind un vers dintr-o manea locală, care făcea referire la ea și la faimoasele sale amazoane. „Mai mare popularitate decît asta nu poate primi un scriitor!“, a conchis doamna Babeți. Cred că avea perfectă dreptate. În plus, să nu uit: domnul Andrei Pleșu a rîs cu poftă la ascultarea bancului. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: Flickr