Am primit, cu șoc și groază, vestea încarcerării, în Republica Moldova (!), a fostului meu coleg de liceu, Oreste Chinezu, pentru culpa numită, straniu, „forțarea frontierei de stat“. Cum, Dumnezeule mare, s-a putut ajunge oare aici? Explicațiile oferite de apropiații săi erau, mărturisesc, tulburătoare. Se pare că Oreste, absolvent de Agronomie și inginer zootehnist serios mulți ani, primise, nu de mult, invitația de a preda la Facultatea de Euforie Viticolă din cadrul Universității particulare (proaspăt înființate!) „Prin Noi Înșine“. A fost angajat direct pe post de conferențiar, deși nu apucase deocamdată nici să se înscrie la doctorat, darămite să și-l dea. Superiorii lui se arătau însă flexibili cu titlurile academice, mai ales că îl știau pe Chinezu a fi un om de nădejde și un șofer excelent. De ce conta enorm argumentul din urmă? Întrucît majoritatea profesorilor din Facultatea de Euforie Viticolă aparțineau clubului select al degustătorilor de vinuri (vreo doi primiseră chiar distincția de „Cavaleri Europeni“ ai licorii în chestiune) și participau la numeroase evenimente naționale și internaționale de acest tip. Legislația rutieră nu se împăca deloc cu natura muncii lor și, ca atare, aveau mereu nevoie de „un cap limpede“ la volan. De aceea, Oreste se mulase perfect în peisaj, fiind, în Universitatea „Prin Noi Înșine“, mai degrabă conducător auto decît conferențiar. Din calitatea respectivă s-a și născut, de altfel, de-a dreptul nietzschean, tragedia…

Într-o bună zi, însuși decanul facultății, Tofan Amarghioalei, i-ar fi cerut bietului (încă) tînăr universitar să-l însoțească, în postură de șofer, pînă în viile Vrancei, unde se organiza un important concurs oenologic și unde expertiza personajului în cauză se dovedea indispensabilă. Conferențiarul a acceptat imediat, deși cu oarece mici îngrijorări secrete. Colegii îi șoptiseră că decanul Amarghioalei nu se limita, în astfel de excursii, numai la vinurile intrate în concurs, ci consuma, compulsiv, tot ce-i ieșea în cale, oprind, pe traseu, mașina care-l transporta, pentru noi și noi realimentări bahice. Din păcate, „bîrfa“ s-a confirmat cu asupra de măsură. După cîțiva kilometri de drum, profesorul Tofan a solicitat imperios o „pauză“ în dreptul unui han puțin atrăgător, cu o firmă decolorată la intrare, pe care se distingeau cuvintele: În poală la Corcodel. „Hai, trage pe dreapta, conferfenițiarule (așa îi plăcea decanului să-i spună lui Oreste, în batjocură, conferfenițiar), că ai și tu nevoie de ceva relaxare! Colegul meu nu a înțeles rațiunea „relaxării“ (abia demarase), dar s-a supus, fără să crîcnească, dorinței șefului de la Euforie Viticolă. Înăuntru, Amarghioalei a comandat, cu siguranță profesionistă, trei sute de rachiu Rameros și trei halbe de bere nefiltrată Șapte coline. „Trebuie să ne abținem de la vin“, a comentat el, „pentru că, după aia, la Focșani, o rasolim. Conferfenițiarule, ascultă și învață ce zice specialistul ăl mai tare – io!“

Apoi și-a împărțit, într-adevăr, extrem de stăpîn pe situație, dozat pînă la precizia farmaceutică, sutele de grame de rachiu în cele trei halbe. „Ăsta e un cocktail scoțian (tradițional făcut din scotch și din bere Newcastle), adaptat acum la meleagurile mioritice, unde vedetele sînt Rameros-ul și Șapte colinuțe drăguțe!“ A băut cu sete ulterior și a mai înșfăcat două rînduri identice. De voie, de nevoie, Oreste a ingerat și el o cafea (a patra pe ziua aceea), rugîndu-se la Sfîntul Apostol Iuda Tadeu (patronul celor care și-au pierdut orice speranță, din cîte auzise) să-și reia călătoria. Călătoria și-a reluat o, dar pentru scurt timp și pe căi ocolite, menite să descopere alte și alte hanuri înfrățite cu localul În poală la Corcodel. Vrancea dispăruse complet din orizontul de așteptare al decanului care striga aiureli și arăta direcții de urmat cu mașina din ce în ce mai bizare. A țipat la un moment dat: „N-napoleon î în-suși n-nu s se p-poate c-compara c cu m-mine!“ Pentru a completa apoi modest: „M-mă r-refer l-la c-coniacul N-Napoleon!“ A smuls GPS-ul (care urla, la rîndul lui, disperat: „Executați imediat o manevră de întoarcere!“) de pe bord și l-a aruncat pe geam afară, precizînd: „I-io s-sînt j-jîpîsî p-prin e-excelență!“ Din ultimul birt în care au intrat au fost dați afară fără prea multe discuiții. Amarghioalei se ținea cu greu pe picioare, iar Oreste tremura ca o piftie de curcan de la cele nouă cafele înghițite. Nu au făcut impresie bună proprietarului.

Tîrziu, în noapte, au oprit în fața unor bariere pe care scria mare: VAMA. Sus se distingea tricolorul basarabean cu stemă și lexemele de o șchioapă: REPUBLICA MOLDOVA. Vameșii puseseră un reflector pe ei, privindu-i cu suspiciune. Șoferul avea ochii dilatați monstruos și ambala, sinistru, motorul mașinii. În aer plutea o tensiune majoră, similară celei din filmul Thelma and Louise, înaintea saltului protagonistelor în Marele Canion. Deodată, de pe scaunul din dreapta s-a auzit, clar, un cotcodăcit decanal: „C-Chinezaș, î-îți o-ordon, t-treci P-Prutul!“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons