Am intrat într-un impas. Promiteam, la începuturi, un fel de „dicţionar“ al noţiunilor şi ideilor legate de educaţie. Mă trezesc acum că am şerpuit prin nenumărate meandre – educaţie şi criză, şi politică, şi mass-media, evaluare, curriculum, lectură, standarde şi topuri academice, motivaţie, responsabilitate ş.a.m.d. – şi că, furat de cîte vreun eveniment de pe scena publică sau de vreun impuls lăuntric, am pierdut şirul. „Înapoi la dicţionar“ – îmi zic. Hotărît, de această dată, să încep chiar cu începutul. 
 
Cred că sînt foarte puţini cei ce vor fi căutat vreodată în dicţionar cuvîntul „educaţie“. Îi prinzi sensul din zbor, tot auzind cum cutare „n-are educaţie“, cum „părinţii (nu) se preocupă de educaţia copiilor lor“ şi cîte altele. Toată lumea ştie ce-i aia. Pînă şi cîinii maidanezi şi pisicile. 
 
Pisica mea, de pildă, ar zice că e chestia care se întîmplă cînd ai pui, după faza cu linsul şi cu alăptatul. Şi că înseamnă, în esenţă, învăţatul, de către pui, să mănînci din cratiţă, să-ţi faci nevoile la lădiţă (să nu se enerveze stăpînii), să sari în sus şi să te dai peste cap elegant ca să prinzi diverse lucruri care se mişcă. Odată lucrurile astea deprinse, cam într-un an de zile, e cazul să sistăm lecţiile, iar dacă pisoii nu vor să înţeleagă că educaţia s-a terminat, cîteva stropşeli şi atenţionări cu laba or să-i ajute. 
 
Cam aşa procedăm şi noi, oamenii. Cu cîteva deosebiri. Prima este că de regulă nu ajungem să administrăm niciodată copiilor noştri stropşelile de „vezi-ţi de treabă“. La oameni, meseria de părinte e pe viaţă. Fără concedii, fără pensie. A doua este că tindem să rămînem educatorii copiilor noştri chiar şi atunci cînd rolurile s-au schimbat şi ei au ajuns să aibă grijă de noi. Nu numai meseria, ci şi vocaţia de părinte merge la oameni pînă la capăt. A treia deosebire este că mai chemăm şi din vecini – o doică, o bonă – ca să dea o mînă de ajutor. Nu e chiar o strategie singulară, dar destul de rară în lumea biologică. A patra: delegăm acest ajutor unor persoane specializate, organizate, de regulă, în ceea ce se cheamă instituţii. Cinci: în instituţii, copiii noştri sînt educaţi împreună cu alţi copii, ai altora. Şi, în sfîrşit, cea de-a şasea diferenţă este că educaţia se lungeşte, la puii de om, enorm: cam un sfert din viaţă, dacă nu şi mai mult, ei învaţă să trăiască. Cît timp irosit! Ba, dacă e să te iei după idei pedagogice mai recente – lifelong learning, de pildă –, între timpul vieţii şi cel al educaţiei ar trebui să punem semnul egalităţii. 
 
Asta e, la nivel elementar, educaţia: transformarea asistată a puilor în adulţi. Cu specificul de rigoare pentru Homo sapiens. De aici încep şi complicaţiile. Sîntem o specie la care devine tot mai incert ce înseamnă să fii adult. Culturile tradiţionale foloseau – unele încă mai folosesc – rituri de trecere drept porţi ale intrării în maturitate. Sau considerau măcar un eveniment central (şi obligatoriu) al vieţii omului ca pe un „botez“ social al vîrstei adulte: căsătoria. 
 
Noi am dezvoltat, în plus, o sumedenie de strategii şi cu destinaţia „educaţiei pentru adulţi“. Se spune, pe bună dreptate, că ele diferă substanţial de cele adresate copiilor. De pildă, adulţii vin către actul educaţional, printr-o alegere mai mult sau mai puţin liberă – atunci cînd nu decid şeful sau grilele de salarizare –, cu un scop clar definit şi cu aşteptări precis setate. Copiii, în schimb, învaţă pentru că „aşa trebuie“, ca să fie în rînd cu lumea şi se-ntreabă ei înşişi ce o să li se întîmple pe parcurs. 
 
Delegarea de atribuţiuni. Asta e poate partea cea mai spectaculoasă a diviziunii sociale a muncii. Îi punem pe alţii să ne educe copiii, pentru că ei „au învăţat“ să facă asta mai bine decît noi. Au învăţat, evident, tot de la „alţii“. Cu alte cuvinte, ne-am format o reţea de părinţi-surogat, organizată, cum spuneam, în grădiniţe, şcoli, universităţi, asociaţii profesionale, centre metodice, agenţii de asigurare a calităţii, comisii şi consilii locale sau naţionale, institute de cercetări psiho-pedagogice, inspectorate, ministere de resort etc. O reţea amplă şi viguroasă, implicînd un număr uriaş de profesionişti, asupra căreia veghează, mai strict sau mai permisiv, statul. Riscul cel mai evident este ca acesta, atunci cînd îşi asumă o poziţie de forţă, ca în cazul regimurilor totalitare, să devină Părintele Suprem, cu drept de decizie necondiţionată asupra educaţiei copiilor noştri – în propriul său beneficiu, de bună seamă. E suficient să ne amintim de proiectul comunist de construcţie a „omului nou“ şi de ce a însemnat această sumbră himeră pentru învăţămîntul din România. 
 
Dar chiar şi în situaţii mai puţin dramatice, tot pe palierul de sus al organizării societăţii se iau şi se certifică, de regulă, deciziile majore care dau conţinut cuvîntului „educaţie“. Proiectul iluminist, de pildă, a considerat luminarea prin cunoaştere pîrghia fundamentală a emancipării şi a armonizării sociale. Rezultatele nu au fost chiar cele aşteptate. O optică utilitaristă deplasează accentul către formarea „forţei de muncă“, a „resursei umane“ necesare dezvoltării şi creşterii prosperităţii. Este cazul, de exemplu, al ţărilor din Extremul Orient, fie că e vorba despre capitalismul sud-coreean sau despre comunismul de piaţă chinezesc. Performanţele acestor sisteme, în care copilul este dirijat, de la o vîrstă timpurie, spre atingerea potenţialului profesional optim, sînt, nu o dată, spectaculoase. Întrebarea este în ce măsură ne convine sau nu să considerăm viaţa individului aproape exclusiv prin prisma capitalului economic pe care ea o reprezintă. 
 
Alte opţiuni se revendică, dimpotrivă, de la generoasa celebrare a Omului – cu majuscula de rigoare. Sînt modelele axate pe dezvoltare personală, o sintagmă cuceritoare şi intens vehiculată, despre care ştim însă, din păcate, foarte puţin. Pentru că ideea încurajării unui parcurs evolutiv individual rămîne vorbărie goală atîta vreme cît nu avem nici un reper ferm faţă de care să putem judeca dacă punctul de destinaţie al fiecăruia e fericit sau nefericit. Or, în epoca noastră cea postmodernă stăm cam prost cu universaliile care se revendică de la majuscula mai sus pomenită. 
 
Educaţia ca inginerie socială, ca formare profesională, ca dezvoltare personală. Mai sînt şi alte sensuri posibile. Personal, mă simt atras cel mai mult de o definiţie vetustă, încă validă în interbelic, potrivit căreia scopul esenţial al educaţiei ar fi formarea de caractere. Nu-i aşa că, oricît de vagă şi de emfatică, sună frumos?  
 
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.