Vine o vreme, la sfîrșitul verii, cînd sînt jerpelit în aeroport. După două luni de șantier cu două perechi de pantaloni și două cămăși pentru muncă (o zi lucrezi cu unele, o zi cu celelalte), interesul pentru a mai fi vreodată prezentabil e zero. Ce mă indispune deci nu e că voi fi privit urît de lumea care vine sau pleacă în vacanță și care, de altfel, e de la an la an mai șleampătă, poate programatic. Pînă și aeroportul, cu care nu mă împac deloc (trebuie să am și eu o personalitate), în situația asta nu mai e principala sursă de disconfort. Întrebarea pe care și-o pun toți cei care se întorc de pe șantier în București este acum alta: mă voi mai putea adapta vreodată la toate convențiile idioate care guvernează viața noastră de oraș? La șmecherii și fasoane, la blocuri și lifturi, la contactul permanent cu portofelul, cu telecomanda, cu volanul? Răspunsul, bineînțeles, este da. Toți ne vom adapta și, după cîteva săptămîni, amintirea șantierului va fi doar o strîngere de inimă din senin, o pierdere a cărei dimensiune nici n-o mai înțelegem. Vom sta frumos la coadă și la semafor, vom strînge mîna oamenilor construiți din accesorii, vom vedea murdăria urbană pe care n-o poate mîntui nimic și cu atît mai puțin viața noastră mîncată de tranziții și frecuș. Iar să zici că și pe șantier e cald, nu numai în oraș, e ca și cum ai zice că e tot aia să te bată Barcelona pe Camp Nou sau doi gherțoi într-un gang. Șantierul îți amintește faptul, pe care nici nu trebuie să fii scriitor ca să te compromiți iremediabil dacă-l admiți, că este foarte bine cu oamenii, că oamenii sînt buni și că natura e minunată. Am impresia că pe șantier fiecare se detestă mai puțin ca oriunde. Prea e toată lumea evident veselă și fericită, ceea ce face pe toată lumea și mai veselă și mai fericită; un adevărat cerc vicios. Simți că mintea funcționează, că ai rămas suficient de simplu și de comestibil.

Dar cum poate fi mai rău în oraș, dacă pe șantier se muncește mai mult? Pentru că e înșelător să te gîndești doar la volumul de muncă. Oboseala o fi direct proporțională cu el, dar e și invers proporțională cu motivația ta și cu calitatea socială a muncii. Ești cu atît mai motivat cu cît munca are, ca pe șantier, un rost imediat (nu peste o lună sau pentru generațiile viitoare) și e direct relevantă pentru tine personal (nu doar pentru o instituție sau o firmă). Cît despre lucrul în echipă, vorbe care chiar au sens pe șantier, retorica asta pare a fi fost în rest inventată doar ca să ne vîndă în continuare o diviziune a muncii în segmente tot mai puțin inteligibile. În plus, o muncă la care pui și osul, nu numai tastele, e mult mai puțin stresantă. Nici nu trebuie să ajungi pe un șantier arheologic – pînă și un mutat de mobilă (atîta timp, evident, cît nu e mobila ta) te învață asta.

Exemplul cu hainele, cu care am început, e mai puțin frivol decît pare. Să fii pe șantier și să nu trebuiască niciodată să te gîndești cu ce te îmbraci eliberează, se pare, multe resurse. „Trop de boutons à boutonner et à déboutonner“ nu se mai aplică. Și-apoi mai este forța de atracție (vorbesc acum doar din perspectiva unui bărbat) a igienei precare. Se știe că într-o lume ideală concepută de creierul unui bărbat, igiena precară ar fi obligatorie. S-ar acorda cel mult puncte suplimentare pentru ceva bunăvoință către igienă, dar de penalizări n-ar putea fi vorba. Nici acest exemplu nu e poate chiar așa frivol. Preocuparea pentru igienă, așa virtuoasă cum e, poate ajunge să se învecineze și cu patologicul. Risipa de apă și detergent e, oricum, colosală. Un duș confortabil, cu spălat pe cap cu tot, se poate face cu trei litri de apă – de douăzeci de ori mai puțină apă decît folosim de obicei. La sfîrșitul campaniei am cercetat două morminte de înhumație, de secol V; de cîte ori te poți spăla pe mîini înainte de pauza de masă? Te speli o dată.

Dar înainte de a fi o întoarcere la dușuri diluviene sau aer condiționat, întoarcerea în oraș este o condamnare la lîncezeală. Gata cu prezența fizică a celor vechi, cu intensitatea nemeritată a vieții, cu măgărușii, țestoasele și aricii, cu pofta de mîncare și de somn, cu senzația bizară că te simți excelent, cu glumele din creierii dimineții. Mai ales, gata cu camaraderia fără reziduuri, cu pașnica legiune străină a indivizilor care ar da orice pentru munca de arheolog. În locul lor, creștetele din Pasajul Unirii, panourile cu reclame, bătrînii care cerșesc. Pe șantier ești viu, în oraș ești o jucărie cu bateriile pe terminate. Cel puțin de data asta, venind de la Histria (foto), n-a trebuit să trec prin aeroport. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikimedia commons