Găsesc pe site-ul revistei VQR (The Virginia Quarterly Review) un articol excelent despre Muzeul Despărțirilor din Zagreb. Deschis în 2010, din inițiativa unui cuplu care, la despărțire, a trecut prin chinul partajului lucrurilor comune, muzeul are mare succes. Atît de mare încît, pe modelul lui, anul trecut, s-a deschis unul similar la Los Angeles, iar expoziții itinerante ale muzeului bat lumea în lung și-n lat. Acest muzeu este, de fapt, o colecție de obiecte însoțite de povestea unei despărțiri în care aceste obiecte au avut un rol sau o semnificație. Obiectele și poveștile sînt trimise de oameni din toate colțurile lumii. Articolul din VQR descrie amplu cîteva dintre obiectele-vedetă ale muzeului și adaugă poveștile în care au fost implicate. Un topor, de pildă, a fost folosit de un el pentru a zdrobi mobila unei ea care l-a părăsit. O carte pe care el și ea au citit-o în același timp în acel moment. Un recipient de balsam de păr la dimensiuni travel pe care un anume Dave l-a uitat în baia unui cuplu care l-a primit, un timp, pentru un menaj în trei. Un test pozitiv de sarcină și un test pozitiv antidoping, probabil, nu mai au nevoie de poveste. O gumă de șters, un toaster, un medalion confecționat simplu, prin străpungerea unei scoici cu un șiret banal, o listă veche de cumpărături, un fir de păr într-un plic vag îngălbenit, tricouri și rochii, o pană de chitară. Obiecte și povești din jurul lor. Nu povești care au inventat aceste obiecte, ci povești care le-au dat o semnificație anume, foarte personală, pentru oameni obișnuiți, ca mine și ca dumneavoastră.

Articolul la care mă refer este, neîndoielnic, foarte bine scris. Înțeleg, de altfel, că autoarea conduce programul de Graduate nonfiction (whatever that means!) la Universitatea Columbia. Găsim în text, pe lîngă descrierea foarte articulată a muzeului și pe lîngă relatarea succesului său, reflecții pertinente ale autoarei, mărturisiri din viața ei privată (nu se putea altfel cînd scrii pe un asemenea subiect), dar și cîteva (nu multe!) referințe teoretice. Un pic de Roland Barthes dă bine în orice text, nu-i așa? Una peste alta, o lectură foarte plăcută.

La încheierea articolului, însă, găsesc ceva neobișnuit pentru mine. O opțiune de click: „Love the story? Leave a tip“. Ce-o fi asta? Dau click. Se deschide o pagină în care mi se spune că bacșișul pe care vreau să-l las este „tax deductible“, că el este destinat plății autorilor revistei și că generozitatea mea va face posibil ca revista să ofere, pe mai departe, literatură de bună calitate. Apoi, am opțiuni: pot lăsa 5 dolari, 10 dolari, 20 de dolari sau orice altă sumă – trebuie doar să bifez în dreptul sumei pe care vreau s-o las ca bacșiș. Urmează, firește, detaliile cardului meu etc. Sentimentul e ciudat – revista îmi spune: „Ai citit? Ți-a plăcut? Dacă da, lasă și tu ceva…“

De mulți ani, presa anglofonă practică fel de fel de strategii pentru a obține finanțări de la cititori, iar presa din întreaga lume, în general, urmează exemplul. Strategia conținutului plătit, e dovedit deja, nu prea ține. În epoca Facebook, prost să fii să dai bani pentru un articol, poți citi milioane de articole pe gratis și, mai mult, poți scrie tu însuți – de ce să mai citești? Să citească alții ce scrii tu e mai cool decît să citești tu ce scriu alții. Și în România, orice încercare de a-i face pe cititori să plătească pentru conținut s-a dovedit a fi un eșec total. Așa că publicații de prestigiu, nu doar cele de nișă, au ajuns să solicite „donații“ din partea cititorilor. Mesaje patetice de genul „Dacă vrei să susții jurnalismul de calitate (adică jurnalismul pe care îl facem noi – n.m.), donează ceva“ au umplut, deja paginile de Internet ale multor mari publicații. Însă e prima dată cînd mi se cere nu o donație în numele unui principiu înalt și pur („jurnalismul quality“), ci un bacșiș dacă mi-a plăcut povestea. Interesantă evoluție a modului de a cere!

Merg de mulți ani destul de des în America – țara cu cea mai liberă economie din lume. În cea mai liberă economie a lumii, așadar, am putut observa în ultimele două decenii cum s-a dezvoltat o veritabilă cultură a bacșișului. Și a ajuns la versiunea cea mai agresivă: bacșișul obligatoriu. Obligatoriu nu doar ca gest, căci „obligația“ de a lăsa ceva chelnerului, portarului, taximetristului, garderobierului, gunoierului exista de mult. Era, însă, o obligație de gentleman ori de lady. O obligație fină, de obraz subțire. Acum, obligația a devenit brutală, de natură sindicală, cum nu mai există gentlemen și ladies, ci doar cetățeni. S-a instalat mentalitatea unui fel de solidaritate obligatorie cu omul care trăiește din bacșișul tău – ai povara traiului său pe umeri, nu te poți deroba. Iar obligația bacșișului nu se mai referă doar la gest, ci și la cuantum. Care crește continuu. Bacșișul boieresc e un pic discret, suma lui nu se divulgă neapărat. Bacșișul sindical, însă, e transparent, ca într-o societate deschisă. Ți se spune de la obraz cît lași. Scurt! Dacă acum douăzeci de ani un bacșiș decent la restaurant era de 10-15%, acum bacșișul de 10% este direct o ofensă. Riști represalii să lași doar 10% la o masă: priviri rele sau pur și simplu banii returnați cu țîfnă. Mi s-a întîmplat. La multe restaurante americane, nota de plată indică diferite cote de bacșiș pentru care optezi, în general de la 18% în sus. Poți lăsa 18%, 25% sau 30%! Se induce o veritabilă presiune asupra clientului. Masa la restaurant nu înseamnă doar plata unui preț din meniu, ci și o obligație de asistență socială pe deasupra. Plătești nota, asta nu se pune, scoate și banii corespunzători (îți spunem noi cît!) pentru oamenii muncii.

Vasăzică, bacșișul nu mai e ceva ce lași pentru că ai fost impresionat de calitatea unui serviciu, cum știam. Nu mai este nici o măsură a generozității tale, nici un semn de simpatie. Este, practic, o taxă peste costul propriu-zis al consumației. Care cost, ne învață toate manualele de bun-simț economic, ar trebui să acopere toate cheltuielile stabilimentului și să conțină o marjă de profit. Dar, în lumea de azi, se pare că nu mai e așa. Bacșișul nu este un „extra“ pentru recipient, ceva ce, dacă vine, zici mersi, dacă nu vine, nu-i problemă – bacșișul este chiar supraviețuirea, e salariul! Vehemența cu care se cere bacșișul este perfect similară vehemenței cu care lucrătorii cer salariu. Este un drept! Care, de data asta, nu se revendică de la patron, cum e firesc, ci de la client.

Așa a ajuns și presa, din cîte se vede. Dacă a trăi sau a muri depinde de bacșiș și nu de veniturile produse de valoarea de piață a muncii noastre, înseamnă că e ceva în neregulă cu business-ul ca atare sau cu lumea în care trăim. Cel mai probabil, cu amîndouă, cu precizarea că business-ul de presă este cum e lumea, nu invers. Ar trebui, poate, să trimitem ziare și reviste la Muzeul Despărțirii pentru că presa întreagă s-a despărțit de ceea ce era, iar lumea s-a despărțit de ea. Despărțire deloc dureroasă, petrecută aproape fără să se bage de seamă. Lumea nu a băgat de seamă că presa nu mai există. A fost înlocuită de propagandă și circ isteric, de manipulare și ignoranță spectaculoasă, de iresponsabilitate și incultură. Cu atît mai rău pentru lume… 

P.S. Și la noi, în interiorul organizațiilor care editează reviste precum este aceasta, a noastră, există discuții referitoare la introducerea acestei opțiuni: îți place revista, donează ceva ca să-i susținem apariția. A nu se confunda cu ceea ce se cheamă „conținut plătit“, situație în care cineva plătește ca să citească un anumit articol. În cazul „donează și tu ceva“, conținutul e gratuit și, dacă îți place, te rugăm să lași un ban. Nu știu cum ar primi cititorul român așa ceva. Am serioase îndoieli că se vor strînge donații consistente și susținute în acest mod. În plus, mi-e teamă că un asemenea gen de cerere ar afecta prestigiul publicației. Nu se poate face presă din bacșișuri, totuși…